Ceea ce numim “obișnuință” este în fapt o realitate destul de complexă, prin care mintea noastră se adaptează la realitățile exterioare. Această abilitate face ca omul să fie deosebit de adaptabil, să se “poată obișnui cu orice”, după o zicere binecunoscută. Este mecanismul sădit de Dumnezeu în noi, prin care abordăm în liniște procesele pe care le cunoaștem, prin care devenim mai eficienți în munca pe care o depunem, prin care facem față mai ușor la situațiile întâlnite.

Dar există un domeniu în care este bine să nu cunoaștem această obișnuință: acela al răului. Spun Sfinții Părinți că mai rea decât păcatul – cu mult mai rea – este obișnuința cu săvârșirea acestuia, familiarizarea cu el. În cazul luptei duhovnicești, această obișnuință produce patima, o învârtoșare în rău care devine aproape ca o a doua natură.

Dar nu doar în cazul păcatului personal este nocivă obișnuința. La fel de nocivă este și în cazul răului exterior nouă, cel care se petrece peste tot și tot timpul în lume, și pe care astăzi, datorită mediului tehnologic, îl cunoaștem mult mai extensiv. Ne înconjoară la tot pasul: fie că este o știre despre inundațiile din Gorj, fie că este vorba despre patru copii uciși mișelește pe o plajă din Gaza, sau despre un avion civil doborât în țara vecină. Că se întâmplă în satul vecin sau pe cealaltă parte a globului nu mai este de mult relevant – tot răul este destinat să ne pătrundă în minte, prin televizor, internet, ziar etc.

Și ne obișnuim. “Azi-noapte încă 15 copii au fost uciși în Gaza” … “Tirurile de artilerie au lovit o casă în apropiere de Donetsk. Întreaga familie a fost ucisă”… “Casa lui a fost luată de viitură în timp ce dormea”… “Autocarul în care se aflau a intrat în derapaj și a căzut în prăpastie”. După o perioadă, aceste titluri îngrozitoare, care alteori ne-ar fi cutremurat, care ar fi produs în noi tristețea pentru copiii uciși, pentru drama părinților, pentru nedreptatea de a fi călcat în picioare de puternicii lumii, toate acestea devin obișnuință, nu mai produc în noi decât un ecou îndepărtat. În avalanșa informațională, în care ne silim să ne concentrăm atenția pe interesele noastre (deseori egoiste), răul ne intră în minte și rămâne acolo, neexorcizat.

Că devenim insensibili este puțin spus. Cel mai grotesc este că devenim inumani. Trecem pe lângă oameni mutilați și întoarcem privirea. O mână de om murdară se întinde spre noi și nu mai vedem decât murdăria. După o vreme, întoarcem spatele oricui și oricând, atâta timp cât respectiva persoană nu ajută intereselor proprii.

Acesta este efectul social al expunerii necontrolate la rău. Zice psalmistul: “Ferește-te de rău și fă binele. Caută pacea și o urmează pe ea”. Iar Sfinții Părinți ne învață să ne oprim din pomenirea răului, pentru a nu-i permite să se extindă în lume prin noi. Nu-i vorba aici de un indeferentism, de întoarcerea noastră cu spatele la problemele lumii. Din contră, Sfinții Părinți știau că expunerea necontrolată la rău funcționează ca un tratament de de-sensibilizare, și deci trebuie evitată ca o măsură terapeutică.

Trebuie deci să fim selectivi cu privire la răul la care ne expunem. Să ne expunem însă la răul împotriva căruia putem lupta. Când suntem puși în fața lui, să îi contrapunem în mod activ lucrarea lui Hristos – numai așa ne va folosi la ceva faptul că îl primim în mintea noastră. Altfel, vom deveni din ce în ce mai obișnuiți cu răul împotriva căruia nu luptăm (deși el se luptă cu noi), răul care ne macină în suflet, cuibărindu-se și lucrând la pierderea propriei umanități.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.