Maica Domnului, oricât ar părea de tranșant spus, este de neînțeles în afara Ortodoxiei. Aceasta pentru că Ortodoxia este casa ei, a cărei mamă este; Ortodoxia este casa pe care Maica Domnului o îngrijește în mod deosebit și care îi simte prezența în mod explicit, chiar dacă ea este “Împărăteasa cerurilor” și lucrarea ei se extinde, ca și în cazul Mântuitorului, asupra întregii lumi.

Despre ea este aproape imposibil a se vorbi dogmatic. Orice cuvânt teologic despre ea pare cumva nelalocul lui atunci când nu este un imn, o cântare, o doxologie. Cel mai mare teolog român, Părintele Dumitru Stăniloae, se exprimă astfel în Teologia sa Dogmatică: “Mai unită cu Hristos decât toți sfinții, și de aceea mai presus de toți sfinții și îngerii, se află Maica Domnului, ca cea care L-a purtat în pântece pe Fiul lui Dumnezeu zămislit și născut din ea ca om și apoi L-a purtat în brațe ca prunc și a rămas unită cu El prin afecțiunea omenească supremă pe care o trăiește o mamă față de fiul ei. Legătura ei cu Iisus este mai intimă ca legătura oricărui sfânt cu El, căci trupul Lui s-a format nemijlocit din trupul ei, ea L-a purtat în brațe, I-a privit neîncetat fața și ochii, L-a alăptat și L-a iubit cu iubirea omenească culminantă proprie unei mame, fiind identificată într-un anumit înțeles cu Fiul ei. De aceea îndrăznirea ei către El este mai mare ca a tuturor sfinților și iubirea ei față de noi se resimte de iubirea maximă a lui Hristos față de noi”.

În fapt, acesta este modul cel mai propriu de exprimare al teologiei, întrucât imnul este mult mai apropiat de rugăciune, adică de respirația Bisericii, decât sentințele teologice. Am putea spune că, în cazul Maicii Domnului, când abandonăm imnul ne apropiem de erezie. Aceasta pentru că taina ei și a lucrării ei este totalmente apofatică, nu poate fi cercetată prin mijloace raționale, ea – după cum singură rânduiește – nu se descoperă decât tainic. Aceasta corespunde totalmente, dacă ne gândim, faptului că în viața sa pământească de după Înălțarea Domnului, ea s-a dedicat întru totul isihiei, manifestată prin nevoință, rugăciune și povățuirea apostolilor, după cum ne învață Sfântul Grigorie Palama.

Vedem astfel cum Maica Domnului, în viața sa pământească, a întrupat în cel mai înalt grad comportamentul “firesc” al unei mame. Nimic pentru ea, totul pentru Fiul ei. Acesta trebuie să fie și motivul pentru care ea nu este menționată în mărturiile și epistolele apostolilor, preferând să devină “sprijin și mângâiere pentru toți”, ajutând și ghidând oamenii spre credința în Hristos și lăsându-i pe Sfinții Apostoli să mărturisească public “până la marginile pământului”.

Când ne gândim așadar la Maica Domnului, intrăm pe teritoriul ei, al Mamei. Ce putem dogmatiza aici? Poate cineva cuprinde în termeni dogmatici dragostea ei, rugăciunea ei, isihia ei? Putem dogmatiza minunile ei, pe care ea a ales să le lucreze tainic, chiar și atunci când sunt în văzul lumii? Într-un fel, am putea spune că nu pot exista erezii despre Maica Domnului, căci cunoașterea și cercetarea Maicii Domnului este o problemă de apropiere, de adopție, de transformarea noastră în fii ai ei.

Acesta este probabil și motivul pentru care în Răsărit nu s-a pus niciodată problema declarării ca dogmă a Înălțării cu Trupul a Maicii Domnului, precum s-a petrecut în Apusul catolic, care a proclamat-o ca atare în 1950 (“Asumpțiunea”). În Ortodoxie nu s-a pus această problemă tocmai pentru că nimeni nu s-a gândit vreodată să conteste realitatea înălțării ei. În același timp, această învățătură face parte dintr-un alt registru, din “bucătăria internă” a relației Mântuitorului cu Maica Lui. Astfel că, chiar dacă despre această învățătură au vorbit “titani” ai teologiei dogmatice creștine, precum Sfântul Ioan Damaschin sau Sfântul Maxim Mărturisitorul, ei nu și-au pus problema vreunei “proclamări” a acestei învățături, pentru că Maica Domnului, cum ei cunoșteau cel mai bine, se cinstește în taină, în taina inimii, acolo unde chiar ea a dorit să se facă cunoscută.

În fapt, singura dogmă despre Maica Domnului, care a fost formulată ca atare vreodată, este aceea care i-a dat titulatura de “Theotokos”, adică “Născătoare de Dumnezeu”, la Sinodul Ecumenic de la Efes din 431, dar și în cazul acesta a fost vorba de combatarea unei erezii referitoare la Mântuitorul – erezia lui Nestorie, care afirma că în Hristos sunt două persoane, astfel încât Maica Domnului ar fi fost doar născătoare de om.

Apusul însă, care a pierdut cunoașterea duhovnicească tainică a Maicii Domnului, a căzut în două extreme: catolicismul a exagerat cercetarea sa raționalistă asupra Fecioarei Maria, proclamând ca dogme învățături inventate precum imaculata concepție, în vreme ce protestantismul, în iconoclasmul său, s-a închis total față de Maica Domnului, căreia nu îi mai recunoaște niciun merit și nicio vrednicie.

Ortodoxia însă nu are nevoie de astfel de dogme, întrucât o cunoaște pe Maica Domnului în ascunzișul inimii, acolo unde este ferită de orice fel de dezbateri și proclamații. Răstignit fiind pe Cruce, înainte de a-și da duhul, Mântuitorul “a zis Maicii Sale: Femeie, iată Fiul tău! După aceea a zis ucenicului: Iată mama ta!”. Pentru Maica Domnului, pentru ucenicul cel iubit, ca și pentru noi toți, este suficient.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.