„Faptul că din această toamnă elevii claselor I şi a II-a vor avea manuale noi, inclusiv în format digital, marchează o nouă pagină în istoria educaţiei româneşti. Acesta este un moment important în evoluţia şcolii şi în dezvoltarea societăţii româneşti. Introducerea manualelor digitale este un pas necesar spre modernitate, o adaptare a sistemului de învăţământ la lumea tehnologiei şi la ceea ce se întâmplă în mod concret în viaţa generaţiilor actuale de copii. Practic, prin intermediul manualelor digitale, şcoala românească se apropie de elevi şi răspunde mai bine nevoilor şi aşteptărilor acestora“.

Citatul de mai sus, aparținând ministrului educației, are ca scop să ne informeze despre motivul pentru care statul român cheltuie sume imense de bani pentru înrăutățirea educației românești.

De ce “înrăutățire”? Deoarece, în ciuda propagandei ministeriale, manualele digitale în realitate nu “răspund mai bine nevoilor și așteptărilor acestora”. Aceasta este doar o idee preconcepută a diriguitorilor moderni ai învățământului. Studiile în domeniul neurologic și comportamental au scos la lumină, în ultimele decade, exact inversul acestor afirmații. De aceea, atunci când autoritățile române vorbesc despre îmbunătățirea educației la nivelul primelor două clase primare prin introducerea manualelor digitale, nu au în vedere vreun studiu pe care l-ar fi derulat care să le releve o asemenea realitate. Această teorie, conform căreia manualul digital îmbunătățește procesul de învățare este doar o produs al fanteziei – atunci când nu este, mai grav, produs al unui interes comercial concret.

Vom prezenta mai jos câteva studii care contrazic flagrant aceste preconcepții și demonstrează un lucru foarte grav, și anume că aceste manuale digitale nu sunt “inofensive”, ci sunt în fapt deosebit de dăunătoare proceselor cognitive ale elevilor.

În ultima vreme, așadar, au fost întreprinse o serie de studii care au comparat cititul digital cu cititul clasic, scoțând la lumină o seamă de probleme. Un astfel de studiu, întreprins de Patricia M. Boechler de la Universitatea din Alberta, Canada, în 2001, arăta că cititul de hipertext (forma sub care este prezentat textul digital) conduce la supraîncărcare cognitivă și dezorientare. Cu alte cuvinte, explică autoarea, textul digital se citește mai greu – adică este mai obositor pentru creierul uman – mai ales din cauza faptul că cititorul este nevoit, în timpul citirii, să ia tot felul de decizii, cum ar fi ce legături să urmeze și pe care să le ignore sau în ce ordine; de asemenea este necesar ca el să aibă în minte tot timpul un fel de “hartă” a locațiilor informațiilor pe care le-a vizitat, pentru a se putea întoarce (“naviga”). Problema se agravează odată cu creșterea volumului textului, și duce de multe ori la dezorientare – cititorii descoperă că nu mai știu de unde au venit și unde trebuie să se îndrepte cu cititul. Evident că astfel de probleme se întâlnesc în mult mai mică măsură în cazul cititului liniar.

Un alt studiu, din 2004, desfășurat de Ziming Liu de la Universitatea San Jose din California, SUA, a analizat schimbările în comportamentul cititorilor în perioada 1994-2004 (perioadă în care a avut loc “explozia” internetului). Rezultatele studiului său sunt foarte importante pentru înțelegerea modului în care manualele digitale îi vor afecta pe cei mici (având în vedere în ce mod ne-a afectat pe toți).

Iată-le prezentate sumar: 67% dintre participanții la studiu au declarat că citesc mai mult decât cu zece ani în urmă dar, notează cercetătorul, s-a schimbat dramatic modul de citire: modul de citire de pe ecran este caracterizat de petrecerea unui timp mai îndelungat pentru parcurgere și scanare, vânarea de cuvinte cheie, citirea singulară (o singură dată), citirea ne-lineară și citirea selectivă, în vreme ce este mai scăzut timpul petrecut pentru citirea în profunzime și concentrat, odată cu scăderea atenției susținute.

Aceste schimbări de comportament, generate de cititul electronic, sunt confirmate de efectele lor: “Un studiu din 1989 arăta că cititorii de hipertext ajungeau deseori să apese distrași mouse-ul «prin pagini în loc să le citească cu atenție». Un experiment din 1990 a arătat că cititorii de hipertext deseori «nu își puteau aminti ce au și ce nu au citit». Într-un alt studiu din același an, cercetătorii au rugat două grupuri de oameni să răspundă unei serii de întrebări consultând un set de documente. Un grup a folosit documente electronice cu hipertext, în timp ce celălalt a folosit documente tradiționale tipărite. Grupul care a folosit documentele tipărite a depășit grupul cu hipertext în completarea temei cerute. Analizând rezultatele acestui și altor experimente, editorii unei cărți din 1996 despre hipertext și percepție scriau că, deoarece hipertextul «impune o încărcătură mai mare cognitivă asupra cititorului», nu este nicio surpriză «că comparațiile empirice între prezentarea tipărită (o situație familiară) și hipertext (o situație nouă și solicitantă din punct de vedere cognitiv) nu favorizează întotdeauna hipertextul.» Dar ei au prezis că, pe măsură ce cititorii vor câștiga o mai mare «pricepere în domeniul hipertextului», probleme cognitive probabil că vor scădea”. Acest lucru însă nu s-a întâmplat. Chiar și astăzi, cercetările contemporane “continuă să arate că oamenii care citesc text liniar înțeleg mai mult, își amintesc mai mult, și învață mai mult decât cei ce citesc text presărat cu legături” (citate din cartea lui Nicholas Carr, “The Shallows: What the Internet Is Doing to Our Brains”, care a analizat îndeaproape fenomenul cititului digital).

Acestea sunt doar câteva minuscule frânturi din abundenta literatură de specialitate care arată că această presupoziție că textul digital este preferabil celui clasic nu are suport științific. Încă mai mult, în acest scurt text nu a fost abordată problema impactului textului digital asupra memoriei pe termen lung, memoriei de lucru și atenției, realități neurologice asupra cărora textul electronic are efecte devastatoare.

Este deci păcat că cei care ar trebui să fie riguroși și științifici, conducătorii învățământului, se dovedesc lipsiți de dorința de a fundamenta avansul educației pe cercetările de specialitate, preferând să acționeze “după cum bate vântul”, în dauna elevilor și a viitorului acestora.

Pentru că dacă școala are un rol, acesta este mai ales acela de a oferi tinerilor pe care îi educă perspectiva alternativă a unei lumi a culturii, a frumosului, a liniștii, în care procesele lor cognitive să se desfășoare armonios. Asta așteptăm de la ea, nu să constate, prin ministrul educației, că “cea mai mare parte a copiilor trăiesc în era digitală”. Prin această afirmație și prin acțiunile sale, Ministerul Educației ne arată că nu mai are de gând să promoveze o lume alternativă la cea a tabletelor, telefoanelor, jocurilor video și textelor de 2 paragrafe. Acea lume a cărților, a bibliotecii, a romanului, a poeziei, a Domnului Trandafir, este destinată pieirii, pentru că cei care ar fi trebuit să o apere vor să o abandoneze, pe drumul făuririi neabătute a omului nou, bun de dus pe cele mai înalte culmi ale progresului tehnologic.

Referinte

Patricia M. Boechler, “How Spatial is Hypertext? Interacting with Hypertext Documents: Cognitive Processes and Concepts”, în “CyberPsychology and Behaviour”, 4 (2001)

Nicholas Carr, “The Shallows: What the Internet Is Doing to Our Brains”, W. W. NORTON & COMPANY, New York & London, 2011.

Zimming Liu, “Reading behaviour in the digital environment: Changes in reading behaviour over the past ten years”, în “Journal of Documentation”, 61 (2006).

 

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.