Te înțeleg. Te înțeleg perfect. Te uiți în jurul tău și nu vezi decât oameni dispuși ori să te condamne, ori – mai rău – să te ignore. Dar eu nu te condamn (nici nu am autoritatea) și, pe de altă parte, eu cred în iertare. Și nici n-aș vrea să te ignor, căci cred că nimeni nu merită ignorat. Și tu nu ești un nimeni.

De la bun început trebuie să îți mărturisesc că eu sunt mai păcătos decât tine. Știu cu siguranță că mă lupt cu patimi cu care tu nu te lupți și din acest motiv știu cât de grea este această luptă. Dar este o diferență, căci eu cred că pornirea ta spre același sex vine dintr-o aplecare a minții spre un păcat, aplecare care, precum o boală netratată, s-a transformat în patimă. Și eu le am pe ale mele, căci și eu, la fel ca tine, am lăsat timpul să treacă fără să caut vindecare.

Eu știu că tu crezi că nu este așa, că lucrurile nu suferă comparație, că lăcomia, de exemplu, și homosexualitatea nu sunt pe același plan, fiind probleme de natură complet diferită. Și faptul că nu vezi starea ta ca fiind aceea a unui bolnav te face să crezi că cauza ei se ascunde undeva în firea ta, sădită acolo încă din naștere. Cu alte cuvinte, crezi că ești destinat să fii homosexual. Dar dacă analizezi cu puțină atenție, vei vedea că atracția homosexuală se aseamănă totuși cu atracția heterosexuală. Și aici îți este și revolta: de ce oamenii te condamnă pe tine pentru dorința ta și nu îi condamnă pe heterosexualii ce trăiesc în libertinaj (atât de răspândit în zilele noastre)?

Am să te surprind răspunzându-ți că ai dreptate. Adulterul este la fel de condamnabil, precum și desfrâul (numele mai tradițional și mai concret al libertinajului). Pentru noi (creștinii), desfrânarea este condamnabilă ca fiind ceva imoral pentru că atentează la ceea ce noi numim “uniunea sfântă a familiei”. Dar dacă mergem mai în adânc, descoperim că de fapt desfrâul și, să zicem, beția, au același rezultat nefericit: îl separă pe om de Dumnezeu. Și acest lucru descoperindu-l, încercăm din toate puterile (fiecare după măsura și starea lui) să “înotăm împotriva curentului”, pentru a ne apropia, și nu a ne depărta, de Dumnezeu.

Acum, între noi fie vorba, știu că și tu simți că această aplecare homosexuală a ta te depărtează de Dumnezeu, deși ai multe momente în care ți se pare o nedreptate strigătoare la cer. Și este, într-un fel, nedrept. Este nedrept ca nu toate faptele noastre să fie pe placul lui Dumnezeu, dacă suntem copiii Lui. Dar nu este o nedreptate pe care a produs-o El, ci care a intervenit din cauza fugii noastre din fața Lui. Atunci când copilul nu mai ascultă glasul iubitor al părintelui, acesta se vede nevoit de multe ori să-l lase să “își facă de cap”, întrucât dorește ca fiul să se întoarcă la dragostea cea dintâi nu pentru că a fost silit, ci pentru că a aflat unde este adevărul, înțelegând că niciun lucru sau ambiție lumească nu merită părăsirea “brațelor părintești”.

Și acum trebuie să-ți mai fac o destăinuire: cuvântul “păcat” înseamnă chiar aceasta, “depărtare”, sau “dizarmonie” față de Dumnezeu. Deci dacă tu, în sinele tău, căutând înăuntrul conștiinței tale, simți că ceva te desparte de Dumnezeu, să știi că acel ceva este un păcat. Iar când păcatul devine viciu, ca o a doua natură, se numește patimă, căci ajunge să fie atât de puternic încât te chinuiește el pe tine, iar tu ajungi sclavul lui. Și dacă crezi aceasta, dacă crezi că ceea ce te desparte de Dumnezeu este această patimă, atunci trebuie să știi că ești asemenea nouă. Noi nu suntem sfinți (deși am vrea), suntem doar oameni păcătoși și pătimași care își recunosc aceste patimi și păcate și care luptă împotriva lor, nu în slujba lor.

Amintește-ți deci ce a făcut Iisus Hristos când toată lumea din jurul său dorea ca femeia păcătoasă să fie omorâtă (așa cum cerea legea). Nu s-a semețit, nu și-a luat o postură de judecător ci, vădind fățărnicia celor care o condamnau, i-a obținut eliberarea ba, mai mult, a iertat-o. Dar odată cu iertarea i-a transmis și doctoria care să-i mențină starea de iertare: “Nu mai păcătui”. Și deci prin iertarea Lui și prin strădania ei, femeia s-a vindecat și tradiția noastră ne spune că a ajuns sfântă – ea, care ajunsese din pricina patimii ei la un pas de moarte!

În fond, ți-am scris această scrisoare doar ca să știi că nu ești singur pe lume. Suntem mulți și îți transmitem vestea noastră cea buna: “Bucură-te, Hristos a înviat!”

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro