Sunt oameni care nu se întreabă. Din ce în ce mai mulți sunt cei care petrec scurta durată a acestei vieți fără să se (mai) întrebe de unde vin, încotro merg, sau dacă există Cineva mai presus de acest univers. Aceștia sunt oameni pentru care a trăi a ajuns, din păcate, să nu mai însemne decât satisfacerea celor mai simple necesități.

Nemaipunându-și întrebări în ce privește viața și destinul ei, acești oameni trăiesc spiritualicește într-o lume plină de simulacre. Pentru ei, iubirea înseamnă doar o trăire sentimentalistă, jertfa înseamnă să își aloce ceva timp, iar dreptatea înseamnă doar îndreptățirea din fapte, plină de dispreț la adresa celor “mai prejos”.

Sfântul Vasile al Kineșmei explică într-un mod foarte plastic, tâlcuind pilda semănătorului și vorbind despre sămânța care a căzut lângă cale: “În primul rând, este vorba de naturi grosolane, pur animalice. Acesta este cel mai josnic tip de om și, din păcate, în vremea de astăzi el este deosebit de bine reprezentat. Oamenii aceștia duc o viață închinată doar simțurilor trupești: să mănânce mâncăruri gustoase, să bea băuturi plăcute, să doarmă mult, să se îmbrace bine – ei nu știu de lucruri mai înalte decât acestea. Troaca, nutrețul și adăpatul: la asta se mărginește tot conținutul lor. Viziunea lor asupra lumii este exclusiv materialistă. Idealurile dreptății, binelui și frumuseții, toate cele cărora omenirea s-a închinat ca celor mai sfinte lucruri, care i-au atras pe eroi, pe nevoitori și pe cele mai bune dintre personalitățile istoriei, cărora aceștia le-au dăruit neprecupețit puterile și viața lor, sunt privite de către oamenii de tipul «cale bătătorită» cu ironie cinică și cu dispreț fățiș. Profit – iată cuvântul ce definește activitatea lor! Pentru ei, dumnezeu este pântecele, iar Evanghelia, cuvântul lui Dumnezeu, se ciocnește în ei de «peretele orb» al indiferenței tâmpe. «Ricoșează» din ei cum ricoșează bobul de mazăre din perete, fără să străbată nici măcar stratul cel mai superficial al egoismului lor și cu atât mai mult fără să pătrundă înăuntru, în inimă. Chiar dacă uneori rămâne în memorie, asta ține doar până când prima pornire de desfrânare sau lăcomie vine în zbor, ca o pasăre, și înghite totul, iar inima grosolană rămâne, la fel ca înainte, împietrită și de nepătruns” (Evanghelia pentru omul modern, Vol. 1).

Acesta este felul de a fi al omului animal, complet decăzut. De fapt, acesta se aseamănă mai mult cu demonii decât cu animalele, întrucât demonii sunt firi raționale care au căzut într-o completă orbire, într-o desăvârșită neraționalitate, la fel ca omul care nu se mai întreabă nimic esențial, care nu își mai caută rostul în lume, mulțumit să găsească în jurul său doar obiecte de satisfacere a celor mai elementare nevoi și a celor mai înrobitoare patimi.

 

***

 

O vorbă celebră a Sfinților Părinți spune că “cine dorește să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească”. La capătul opus așadar, creștinul nu doar se întreabă, dar cu întrebarea el este în călătorie, este pe un drum pe care întrebarea îl însoțește ca un prieten bun și de nădejde.

Ca să capeți răspuns, trebuie să formulezi o întrebare. Iar în domeniul duhovnicesc, întrebarea apare datorită unor neliniști până la urmă ființiale, pe măsură ce omul se sondează pe sine din ce în ce mai adânc. El descoperă că are nevoie de răspunsuri, pentru că fără ele se descoperă pe sine dezorientat, căci a fi creștin – a te mântui – nu înseamnă aplicarea unei rețete, ci imersiunea omului în negura ființei sale, care se cere luminată de Hristos într-un mod personal și unic. Niciun om nu seamănă în totalitatea ființei sale cu niciun altul care a trăit sau va trăi în lume, așa încât, fără acest efort de lămurire, nimeni nu poate progresa în cele duhovnicești.

Sunt întrebări scrise, întrebări rostite, întrebări nerostite și întrebări complet neformulate. La toate poate și răspunde Dumnezeu, prin multe mijloace: prin părinți duhovnicești, prin rugăciune, prin împrejurările concrete ale vieții. În toate momentele creștinul știe că este angrenat într-un dans la nivel cosmic, și că doar Dumnezeu are clarviziunea necesară pentru a cunoaște exact care este rolul și scopul fiecăruia, fără a le separa de ansamblul angrenajului acestei lumi.

 

Putem spune deci că drumul spre mântuire începe cu întrebarea, precum famenul botezat de Filip, care mărturisea: “Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva?”. Famenul era pe drumul cel bun, căci căuta a se lămuri deoarece vedea bine că are nevoie de lămurire. Famenul deschisese ochii, chiar dacă nu știa să intrepreteze ce vedea. El devenise un om văzător într-o lume de orbi.

Insă dacă ne aducem aminte de cuvintele Mântuitorului, care le spunea ucenicilor că ei sunt “lumina lumii”, înțelegem că noi, cei ce ne întrebăm, nu putem întoarce spatele celor ce nu se întreabă și că unul din rolurile noastre este să venim în întâmpinarea celor ce nu văd, celor ce au pierdut simțul adevăratei vederi, celei duhovnicești.

Și poate nici un ajutor nu va fi mai mare decât acela de a-i face să se întrebe.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro