De multă vreme încerc să înțeleg ce sens are această expresie atât de des folosită: “mort nevinovat”. De fiecare dată îmi vin în minte cuvintele unui binecunoscut dregător roman: “Nevinovat sunt de sângele Dreptului acestuia”. Și el se credea nevinovat, ba chiar – ca să se convingă pe sine de asta – încerca să arunce vina pe alții, pe alți oameni care, ca și el, făceau parte din acel șir de evenimente care l-au pironit pe Hristos pe Cruce.

Se mințea pe sine însuși, evident. Pilat a fost cât se poate de vinovat, din moment ce din porunca lui a fost răstignit Mântuitorul. Dar la fel de mult ne mințim și noi pe noi înșine când începem să propagăm și să credem (noi care ar trebui să fim “lumina lumii”) în adevărul expresiei “mort nevinovat”.

Bine, ne zicem în sinea noastră – dar noi nu tragem cu rachete, noi nu aruncăm bombe, noi nu înfometăm oameni în casele lor. Suntem și noi vinovați, dar nu de păcate de-astea, ale noastre sunt “domestice”, chestii banale în fond… Cât de departe de har suntem când gândim asemenea lucruri… O asemenea gândire arată că pe noi harul ne vizitează extrem de rar, poate niciodată. Dacă n-ar fi așa, am simți cu adevărat durerea fiecărui păcat “banal”, căci am trăi părăsirea imediată care survine în urma lui, pentru că harul nu rămâne acolo unde stăpânește gândul lumesc. Și gândul la mine ca la un “nevinovat” mă transformă instantaneu într-un om eminamente lumesc.

Din contră, dacă mă cred “nevinovat”, atunci merit să vină peste mine războiul, urgia, potopul mâniei lui Dumnezeu – ca să mă smerească, să-mi amintească de fapt cine sunt, să mă facă să înțeleg că de fapt pe piroanele ce-au fost bătute în mâinile și picioarele Mântuitorului sunt scrise în chip nevăzut toate păcatele noastre. Sunt acolo, chiar de nu le vedem. Și că deși n-am fost în Ierusalim în acea zi de vineri, asta nu înseamnă că suntem mai puțin vinovați de răstignirea Lui decât cei care l-au condamnat și batjocorit. Doar că nu vedem. Și asta este drama noastră cea mare, bârna care ne acoperă și ne încețoșează vederea astfel încât să ajungem să credem astfel de aberații despre noi. Nu ne vedem păcatele, de-aceasta vine războiul. Și din contră, când ne pocăim cu adevărat, atunci vine pacea.

 “Nu lăsați să vă biruie deznădejdea, feții mei! Nu e decât un mijloc ca să scapi de ea: pasă de-ți încarcă sufletul cu toate păcatele oamenilor, socotindu-te singurul vinovat. Și pe bună dreptate, prietene drag, căci, de îndată ce te vei simți în adâncul inimii răspunzător pentru toți și pentru toate, ai să-ți dai seama că este într-adevăr așa, că numai tu ești vinovat de toate și față de toți. Iar dacă, dimpotrivă, încerci să arunci metehnele tale, trândăvia și neputința ta în seama celorlalți, vei sfârși prin a cădea în ispita trufiei satanice și prin a cârti împotriva lui Dumnezeu” (Starețul Zosima, în Frații Karamazov de F.M. Dostoievski)

Articol publicat pe crestinortodox.ro.