O fiinţă umană lipsită de posibilitatea de a greşi nu mai este fiinţă umană, ci fiinţă robotizată. Însă lumea modernă, în mecanismele ei economico-sociale, funcţionează mai bine cu roboţi. Prin nu se ştie ce mijloace, fie explicit fie implicit, ea a ajuns la concluzia că omul, cu defectele lui inerente, nu mai este o fiinţă potrivită pentru ceea ce se cere de la el. De aceea, prin metodologiile, procesele şi procedurile ei, încearcă să şlefuiască chipul unui altfel de om, mecanicizat.

Poate că acesta este principalul motiv pentru care asistăm în zilele noastre la încercarea de eliminare din umanitate a posibilităţii eşecului. Sau poate că nu e. Poate că, de fapt, suntem noi cei care ne dorim să nu mai avem de-a face cu oameni care pot greşi şi pe care îi putem ierta, şi căutăm să extirpăm din cei din jur posibilitatea greşelii, ca pe un “defect din fabricaţie”. Poate că dacă am fi mai sinceri cu noi înşine, am recunoaşte faptul că, în fond, nu ne place să iertăm. De aceea, în mod fatal, răbdarea defectelor celor din jur nu este pentru noi o valoare, o manifestare a dragostei care “iartă şi uită”, ci în cele mai multe cazuri este doar o necesitate practică.

Simptomul clar al acestei mentalităţi este dispoziţia noastră de a accepta o supraveghere continuă, totală, a tuturor aspectelor vieţilor noastre. Întru aceasta, ne creem iluzia că oamenii devin “mai buni” dacă le restricţionăm posibilitatea de a greşi, ca şi cum nebunul legat în cămaşă de forţă ar deveni sănătos prin această restricţie.

“Ceea ce trebuie însă să ştim,”, spunea Mircea Vulcănescu, ”cel puţin noi aceştia care creştem oameni, este că tocmai această nepotrivire perfectă, acest pas între ideal şi înfăptuire, această posibilitate de a rata, această libertate pe care o avem în fiinţa noastră, reprezintă în fond ceea ce face demnitatea vieţii şi valoarea care-o face vrednică de trăit”.

Nu degeaba spune psalmistul: “întru fărădelegi m-am zămislit şi întru păcate m-a născut maica mea”. Posibilitatea de a greşi, sădită adânc în condiţia noastră încă din creaţie, reflectă una dintre frumuseţile primordiale existente în om. Libertatea totală, neîngrădită, de a alege să faci binele atunci când poţi să nu-l faci, este singura libertate. Posibilitatea libertăţii este de fapt posibilitatea exprimării dragostei adevărate, care uneşte contrariile eliminând distanţele şi barierele dintre fiinţe. În această libertate se vădeşte, deci, înrudirea noastră cu Dumnezeu care dăruieşte fiinţei umane acest mod de existenţă mai presus de mecanicismul şi imanenţa acestei lumi.

Şi atunci, de-abia atunci, înţelegem grozăvia nelegiuirii noastre, prin faptele şi vorbele noastre descoperindu-ne de atâtea ori luptători împotriva acestei libertăţi a fiinţei umane, acestei demnităţi atât de frumoase cu care ea este înzestrată, oricare ar fi starea ei. Cum mai putem noi să devenim mai umani, mai buni, mai drepţi, de vreme ce îi tratăm pe cei din jur ca pe nişte roboţi? Dar pesemne că mulţi dintre noi nu mai vrem decât să supravieţuim…

Dar chiar dacă am fi uitat de Hristos, chiar dacă nu ne-ar păsa decât de noi şi de familia noastră, şi acolo găsim aceeaşi învăţătură. Căci şi experienţa părinţilor arată că parcă mai mult îşi iubesc copiii atunci când aceştia greşesc şi se căiesc decât atunci când nu greşesc. În acest act atât de simplu, pe care îl săvârşeşte de atâtea ori în fiecare zi, părintele dovedeşte şi descoperă, în mod implicit, aceeaşi frumuseţe a libertăţii umane prin care se manifestă iubirea.

Ne-au mai rămas deci doar aceste alternative: fie să ne adâncim în masa amorfă a lumii roboţilor umani, fie să încercăm să “creştem oameni”, cum zicea Mircea Vulcănescu. Să creştem noi înşine ca oameni, şi să îi ajutăm şi pe alţii să crească ca fiinţe umane, învăţând să apreciem cu toţii valoarea imensă a posibilităţii greşelii, fără de care nu există nici iertare, nici dragoste.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.