Acum câteva zile, papa Francisc a declarat că Big Bangul, fenomenul presupus a sta la originea universului, este adevărat. Şi cum teoria Big Bangului este un produs al teoriei evoluţiei, papa consideră că şi aceasta este la fel de adevărată. Ne-am putea imagina că papa a devenit ateu, la fel cu cei care au emis şi susţin în mod curent aceste teorii. De fapt, arată papa, Big Bangul şi evoluţia se împacă “de minune” cu învăţătura creştină, atâta vreme cât creştinul consideră aceste fenomene “ghidate” de Dumnezeu.

Nu vom intenţiona să intrăm aici în disputa evoluţionism/creaţionism, dar trebuie să notăm faptul că, dacă această dispută a produs o certitudine în ultimele decade, aceasta este faptul că “evoluţionismul creştin” este o teorie eşuată atât din punct de vedere teologic cât şi ştiinţific. Credinţa într-o evoluţie “creştinată” este o monstruozitate, o aberaţie din toate punctele de vedere, şi în lumea ortodoxă sunt multe studii şi cărţi foarte bine documentate pe această temă.

Pentru lumea occidentală însă, aceste declaraţii ale papei sunt deosebit de plăcute, gâdilându-i plăcut urechea (şi şi mai mult, orgoliul), la fel ca şi cele referitoare la homosexuali, apărute nu cu mult timp în urmă. Ambele serii de declaraţii/atitudini nu sunt însă decât produsul de marketing al unei Biserici care se dovedeşte din ce în ce mai aproape de apostazia făţişă.

De unde, ne putem întreba, această nevoie aproape organică a catolicismului de a fi pe placul societăţii occidentale, mai mult decât pe placul lui Dumnezeu? Căci dacă ne uităm în ultima 1000 de ani de “autonomie” a Bisericii Catolice faţă de Ortodoxie, nu putem să nu ne minunăm de toate gogomăniile inventate sau susţinute de catolicism, la cel mai înalt nivel. De la celebrele tribunale inchizitoriale care ucideau în numele credinţei, la nu mai puţin celebrele “indulgenţe” care dăruiau celor vii rugăciuni ale celor morţi (şi care indulgenţe sunt, în continuare, în vigoare); de la infailibilitatea papală la folosirea pâinii nedospite, de la dogma “imaculatei concepţii” la îngrozitorul cult al “inimii lui Iisus” şi la câte şi mai câte inovaţii dogmatice şi de cult; de la susţinerea geocentrismului împotriva evidenţei ştiinţifiice şi până la adopţia teoriei evoluţioniste, adopţie ce se petrece în ziua de azi.

Nevoia Bisericii Catolice de a adera la credinţele necreştineşti ale lumii contemporane provine, dincolo de ambiţiile de stăpânire pământească (să nu uităm că papa este “suveran pontif”), din greşita raportare a ei la lume; cu această lume, catolicismul pare a fi încheiat o a doua “căsătorie”, adulteră, în detrimentul legământului ei cu Dumnezeu (uitând de altfel cum se raportau la aceasta Apostolii, care “trebuiau să asculte mai mult de Dumnezeu decât de oameni”).

Cumva, catolicismul a decis că datoria creştinismului nu este aceea de a se identifica ca “turmă mică” prin “osebire” faţă de lumea supusă stăpânirii patimilor, ci că pentru a mântui lumea Biserica are nevoie să adopte şi să se scalde în toate patimile şi blasfemiile ei. Şi, în fapt, dacă stăm să analizăm, aceasta este una dintre ultimele pârghii pe care catolicismul le mai are în lumea occidentală pentru a-şi atrage susţinerea populară. Nimeni nu se mai uită acum către Biserica Catolică pentru a aştepta de la aceasta să îi arate drumul drept către cer. Toată lumea se bucură acum când catolicismul curbează acest drum întorcându-l spre pământ. Catolicismul numeşte aceasta, în mod amăgitor, “întoarcere spre oameni”, însă oamenii ar trebui să realizeze că această întoarcere nu este pentru a chema poporul spre drumul mântuirii, ci pentru a-l închide în imanent, în moartea veşnică care se află la capătul existenţei acestei vieţi trăite fără Dumnezeu.

În urmă cu un an, într-un alt articol, am consemnat părerea unui părinte duhovnicesc contemporan (Nectarie Moulatsiotis) conform căruia papa Francisc ar putea fi “profetul mincinos” din Apocalipsă. Chiar dacă la acea vreme probabil multă lume s-a scandalizat de declaraţiile părintelui, istoria ultimului an, şi chiar a ultimelor două săptămâni, aruncă o altă lumină asupra acestora.

Întru încheiere, ca să punem într-o lumină şi mai clară populismul declaraţiilor papei Francisc, reamintim faptul că, urmând confirmării existenţei bosonului Higgs în 2012 şi cercetărilor din ultimii ani de la CERN, oamenii de ştiinţă înclină să creadă că Big Bangul ar fi fost de fapt imposibil. În aceste condiţii, ataşarea Bisericii Catolice de evoluţionism şi Big Bang seamănă din ce în ce mai mult de modul în care ea se agăţa cu dinţii, în Evul Mediu, de geocentrism.

Desigur că Biserica Ortodoxă, în urma ultimelor declaraţii ale papei, va fi acuzată că nu e “modernă”, că nu “aderă” la marile înfăptuiri ştiinţifice etc. Aceşti acuzatori ar trebui însă să ştie şi să nu uite faptul că Ortodoxia nu a uitat de menirea ei în lume, care este aceea de a sfinţi şi mântui oamenii arătându-le adevăratul drum către cer, chiar cu riscul de a fi de neînţeles pentru cei ce luptă împotriva lui Dumnezeu.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.