Responsabilitatea este un cuvant cu un inteles profund pentru orice crestin. Pentru ca a fi responsabil, a te simti responsabil de faptele tale, precum si de cele ale celorlalti este un lucru de care crestinul nu se poate dezice. Sa ne amintim cuvintele lui Cain, rostite inaintea lui Dumnezeu dupa uciderea fratelui sau, Abel: „Nu cumva sunt eu paznicul fratelui meu?”. Acest reflex al fugii nu doar de vina, dar si de responsabilitate, se manifesta foarte pregnant si viclean si in aceste timpuri – sau poate tocmai in aceste timpuri.
Trebuie subliniat ca istoria mantuirii este o istorie a responsabilitatii. Sa ne amintim de patriarhii Vechiului Testament care erau gata sa se jertfeasca pentru neamul lor, sau de proorocii care simteau o asemenea responsabilitate pentru faptele poporului incat de atatea ori au fost umiliti, batuti si ucisi pentru ascultarea de Dumnezeu. Iar trecand in noul veac, sa ne amintim de ascultarea plina de responsabilitate a Maicii Domnului, care a primit sabia care a trecut prin inima ei pentru mantuirea neamului omenesc. Iisus Hristos, Domnul si Dumnezeul nostru este insasi responsabilitatea divina, pusa in lucrare in Fiul Omului, care nu a refuzat sa bea paharul plin de amaraciunea pacatelor omenesti. Iar apoi, cetele apostolilor, episcopilor, martirillor, profetilor, calugarilor, duhovnicilor si parintilor nostri au acceptat aceasta responsabilitate ca pe ceva foarte propriu firii lor, firea unor adevarati urmatori ai lui Hristos.
Mergand in paralel insa, ca intr-o istorie alternativa a lumii, s-au rostogolit catre iad nenumarati imparati, regi, domnitori, judecatori, preoti, farisei, oameni bogati sau saraci, femei si barbati, iudei si elini, toti care au fugit de responsabilitate refugiindu-se in acea atitudine de copil necopt la minte care isi pune plapuma in cap crezand ca in acest fel se ferestre de monstru.
Iata o realitate cumplita, de care omul nu poate fugi. Orice om care fuge de responsabilitate fuge de fapt de Dumnezeu.
Dar daca Dumnezeu nu poate schimba acest lucru fara vointa omului, iata ca statele lumii peste care au incalecat cei mai mari profitori ai pamantului par sa reuseasca, intrucat ele nu dau oricum doi bani pe dreptul la viata vesnica a omului.
S-a descoperit, destul de recent fata de scara istoriei, reteta pentru transformarea iresponsabilitatii in bani, inventandu-se astfel ceea ce in ziua de azi numim generic „asigurari”. Vrei sa nu te mai intereseze daca esti sau nu atent in trafic? Fa-ti o asigurare pentru masina! Ti-e frica de ce se va intampla cu familia ta daca mori (neavand deci niciun fel de incredere in Dumnezeu)? Fa-ti o asigurare de moarte (denumita in mod ironic „de viata”, caci, nu-i asa, asigurarea aduce optimism). Pacatosenia noastra aduce seceta? Nicio problema, cand Dumnezeu se manie, asiguraratorii sunt langa dumneavoastra sa preia pedeapsa divina.
Dar, mai grav decat atat, acolo unde statele ar trebui sa incurajeze solidaritatea – si cat de crestina este aceasta -, ele se transforma din aparator in tartor, obligand oamenii sa contribuie la profitul asiguratorilor. Ce sistem absurd! 10 oameni pun cate 1 leu, si in loc ca 1 om sa fie ajutat, la nevoie, cu 10 lei, el este ajutat cu 3, iar restul de bani se duc in buzunarele afaceristilor din toata lumea. Statul ar putea sa aiba o atitudine corecta – si fata de oameni, si fata de Dumnezeu – infiintand acolo unde este nevoie sisteme proprii, non-profit, pe sistemul „fondurilor de rulement”, astfel incat oamenii sa stie ca contributia lor este pentru fratele lor ranit, sau pentru fratele lor in necaz, iar nu pentru o firma de asigurari care nu doar ca „secera de unde nu a semanat”, dar catre care omul trebuie sa se indrepte ca si catre un binefacator. Ce ironie! Ei, profitorii omenirii, incearca sa se arate binefacatori!
Cu adevarat, iata, omul se obisnuieste cu aceasta situatie. Si nu se gandeste ca toata aceasta lume profitoare ii speculeaza de fapt frica, teama sa – intretinuta de altfel – de necunoscut. Dar lui n-ar trebui sa-i fie teama de necunoscut, caci Necunoscutul este Cel catre care trebuie sa ajungem, Cel pe care trebuie sa-L cautam. Noua nu trebuie sa ne fie frica de moarte, caci este normala si un lucru meritat. Nu trebuie sa ne fie frica de hoti, pentru ca nu ne pot fura viata vesnica. Nu trebuie sa ne intrebam ce vom face daca vine cutremurul, pentru ca Dumnezeu este suficient de priceput incat sa aiba grija de noi, asa cum face si acum cand ne merge bine.
Tot acest talmes-balmes intemeiat pe frica si responsabilitate culmineaza in fuga omului de el insusi. Oricate asigurari ar cumpara, oricate ar amaneta omul catre „stapanitorul lumii acesteia”, oricat si-ar cauta salvarea in lucrurile lumii acesteia, omul nu poate evada din ea si de destinul sau implacabil: moartea, si inca moartea vesnica.
Singura iesire din aceasta amestecatura este Cel unit fara amestecare, Dumnezeul-Om, Singurul care, murind si inviind pentru noi, ne-a asigurat Imparatia cea vesnica, tuturor celor ce nadajduim in El.
Paul Cocei
Articol publicat pe crestinortodox.ro.