Foarte des aflam cum trebuie sa fie crestinul: smerit, rabdator, ascultator, iubitor, milostiv, bland etc.

Dar cine este crestinul? Cine este el, in adancul fiintei lui? Este parvenitul filantrop crestinul? Sau crestinul este blandul staret? In aceasta lume in care totul pare cu susul in jos, cine este crestinul? Unde il gasim?

Crestinul s-a nascut martir. Martirajul este sacrificiu, jertfa. Intru jertfa a intemeiat Hristos Biserica Sa. A intemeiat-o in balegarul din grajdul in care S-a nascut, in sudorile amestecate cu sange, in patimile si rastignirea Sa. Prin mahnirea Sa ne-a bucurat pe noi.

Asadar, nu exista Biserica fara jertfa, nu exista neam crestinesc fara jertfa … “neam sfant, preotie imparateasca” … Nu este crestin cel ce nu se jerfeste pe sine lui Hristos prin oameni.

In lupta aceasta a mantuirii sale, crestinul nu tine seama de nimic – de conveniente sociale, obligatii, sminteli – el este totdeauna constient de prezenta lui Hristos si pe Acela Il doreste, uitand cele ale lumii. Se arunca in arena precum gladiatorul, cu fiecare lupta devenind mai puternic. Spre deosebire insa de gladiator, el fuge de aplauze, pentru ca si aplauzele ii sunt inamic.

Crestinul uraste lumea. Adica o iubeste, precum si Hristos, cu inima sfaramata; dar ii uraste caile, metodele, meschinariile, fatarnicia. O uraste, pentru ca el iubeste viata vesnica, in timp ce ea iubeste viata cotidiana.

Crestinul doreste moartea lumii: intai a lumii din el, si apoi a lumii exterioare. Pe ambele le voieste innoite, invesnicite. El doreste moartea ca pas obligatoriu spre innoirea vietii, in Inviere … „intru moartea Lui ne-am botezat”…

Crestinul iubeste. Crestinul iubeste. Crestinul iubeste.

Crestinul nu doar iubeste, ci iubeste cu dragostea intreita a lui Hristos. El se roaga: „Doamne, da-mi sa iubesc cu iubirea Ta”. Ce-i va folosi crestinului de va iubi firesc, de va implini posibilul? Crestinul tinteste imposibilul, iubirea paradoxala a lui Hristos.

Intru aceasta, crestinul esueaza total, caci doar esuand, ca om, este gata sa primeasca victoria indumnezeirii lui Hristos. Abia cand reuseste deplina golire de sine, crestinul se umple de plinatatea smereniei lui Hristos.
Murind ca om, el este inviat de Hristos ca dumnezeu prin har.

Oare noi suntem crestini?

Asadar, totul incepe si se sfarseste in jertfa. Doar intru aceasta este crestinul crestin, asa cum arata si numele lui.

Daca vom uita aceasta, daca vom uita ca parintii nostri duhovnicesti sunt cei care mureau in Colosseum, cei care mureau inghetati in Sevastia, cei care mureau arsi, decapitati, trasi pe roata sau crucificati sau, mai recent, de vom uita jerfele parintilor nostri, de vom uita altarele de la Aiud, Gherla, Pitesti, Jilava, Canal etc., de vom uita bisericile in care s-au transformat adevaratii nostri parinti intru Hristos, nu ne meritam numele de crestini.

Ce fel de crestin este acela care in loc sa-si laude martirii se lauda pe el insusi? Cel care in loc sa faca procesiuni cu moastele acestora, face parada de „virtutile” sale? Cand este acela crestin, cel care in loc sa caute sa ajunga la cununile acestora, el uita de ei si cauta sa devina campion universitar?

Cand isi va aduce acest crestin aminte de acesti martiri ai credintei? Peste 100 de ani, cand le va veni randul la canonizare? Canonizarea sfintilor incepe cu evlavia credinciosilor. Daca altii pot, noi nu putem uita, precum nici Hristos nu uita jertfa lor si ii marturiseste in vesnicie, asa cum a promis.

Asadar, sa nu pregetam a lua modelul si crucea acestor fratiori ai lui Hristos, care au patimit pentru El sub ochii nostri si ai parintilor nostri. Haideti dar ca acelora care au savarsit arderea de tot a lor pentru Hristos, sa le cantam dupa vrednicie:

„Sfintilor mucenici, care bine v-ati nevoit si v-ati incununat, rugati-va Domnului sa se mantuiasca sufletele noastre!”

Paul Cocei

Articol publicat pe site-ul crestinortodox.ro.

O mare parte din existenta noastra o petrecem la serviciu, la locul de munca. Oricare din noi, fie ca e profesor, zidar, senator, postas sau manager, petrece multe ore pe zi la servici, relationand cu sefii, subordonatii, colegii sai.

Si desi Imparatia lui Dumnezeu este inauntrul nostru, nu putem ajunge in Imparatia cea vesnica decat prin ceilalti. Astfel, mantuirea noastra trece prin aproapele nostru – prin colegii, prietenii, dar mai ales prin vrajmasii nostri.

Acestea sunt motivele pentru care Sfantul Siluan Athonitul, intr-un capitol despre pacea sufletului, vorbeste despre cum trebuie sa facem fata crestineste neplacutelor situatii de neintelegere dintre sefi si subordonati.

Cuvintele Sfantului Siluan nu sunt acelea ale unui psiholog crestin sau ale unui teolog de oras, ci sunt cuvintele unuia in care s-a salasluit Duhul Sfant ca intr-un vas ales. Sfantul respira Duhul Sfant, nu doar vorbea despre El, asa incat sfaturile sale au puterea Celui despre care Hristos a zis ca ne va povatui „la tot adevarul”.

Despre sefi

Iata mai jos cateva citate din cuvintele Sfantului referitoare la sef:

„Intrebare: Cum isi poate pastra pacea sufletului un sef, atunci cand oamenii lui sunt neascultatori?

E un lucru anevoios si foarte trist pentru un sef daca oamenii lui nu-l asculta, dar pentru a-si pastra pacea, el trebuie sa-si aduca aminte ca, chiar daca oamenii lui sunt neascultatori, totusi Domnul ii iubeste si a murit In chinuri pentru mantuirea lor. De aceea, el trebuie sa se roage din inima pentru ei, si atunci Domnul va da celui ce se roaga rugaciune si el va cunoaste din experiența cum inima care se roaga are indraznire catre Dumnezeu si iubire. Si chiar daca esti un om pacatos, Domnul iti va da sa gusti roadele rugaciunii, iar daca iti vei face obicei sa te rogi asa pentru subordonati, atunci in sufletul tau va fi mare pace si iubire”.

Iata cum expune mai sus Sfantul calea catre mantuire a sefului: rugaciunea pentru subordonati. Si intr-adevar, ce sef este oare mai bun decat cel care se roaga si isi iubeste subordonatii? Si cum ne putem imagina ca s-ar putea mantui un sef crestin care traieste in dispret fata de mantuirea subordonatilor sai?

Caci mai inainte de a fi sef, seful crestin este crestin. Mai inainte de a avea obligatii catre firma la care lucreaza si fata de patronii acesteia, el are obligatii fata de Hristos si Evanghelie. Caci numai astfel se poate ca seful sa slujeasca lui Dumnezeu, si nu lui Mamona.

Si daca seful se comporta crestineste, iubindu-si si rugandu-se pentru subordonatii sai, pe langa faptul ca se va conduce pe sine catre mantuire, va fi si un model pentru subordonati, putandu-i atrage si pe ei catre Hristos.

Despre subordonati

Iata si cateva cuvinte ale Sfantului Siluan despre subordonati:

“Intrebare: Cum isi poate pastra pacea sufletului un subordonat atunci cand seful lui e un om artagos si rau?

Omul artagos indura el insusi un mare chind de la duhul cel rau. El indura acest chin din pricina mandriei lui. Subordonatul, oricine ar fi, trebuie sa stie aceasta si sa se roage pentru sufletul chinuit al sefului sau, si atunci Domnul, vazand rabdarea lui, ii va da lui [subordonatului] iertarea pacatelor si rugaciunea neincetata. E mare lucru in fata lui Dumnezeu sa te rogi pentru cei care te ocarasc si te mahnesc; pentru aceasta Domnul iti va da harul Lui, si vei cunoaste pe Domnul prin Duhul Sfant si atunci vei indura cu bucurie toate intristarile pentru El, si Domnul iti va da sa iubesti lumea intreaga si vei dori fierbinte binele pentru toti oamenii si te vei ruga pentru toti ca pentru sufletul tau. […] Daca insa vei murmura impotriva sefului tau si-l vei injura, vei ajunge tu insuti artagos ca si el si se va implini pentru tine cuvantul proorocului David: “Cu cel ales, ales vei fi si cu cel indaratnic te vei indaratnici” [Ps 17, 29] “(Cuviosul Siluan Athonitul, Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei, Deisis, Sibiu, 2001, pp. 98-99)

Iata asadar si raspunsul Sfantului Siluan referitor la mantuirea subordonatilor. Nici subordonatii nu se pot mantui fara sefi. Prin sefi trece si mantuirea lor. Cu adevarat, daca subordonatul isi priveste seful ca pe un vrajmas, tot trebuie sa-l iubeasca, asa cum a poruncit Hristos. Iar daca reuseste sa se roage pentru seful sau si sa-l iubeasca, va primi “rugaciunea neincetata”. Cu adevarat mare dar va primi acesta!

Subordonatul care se roaga pentru sef va primi, zice Sfantul Siluan, sa doreasca fierbinte binele pentru toti oamenii. Si intr-adevar, daca lucrul cel mai greu l-ai facut si ti-ai iubit seful chiar daca el se poarta ca vrajmasul tau, cu cat mai usor ii vei iubi pe cei care nu iti sunt vrajmasi?

Dar daca nu vei reusi sa te rogi pentru seful tau si-l vei dispretui, sfarsitul este teribil: vei ajunge artagos ca si el. Si cu adevarat acesta nu poate fi decat iadul “de la serviciu”: ca si diavolii se urasc intre ei, desi coopereaza pentru moartea noastra sufleteasca.

Intre rai si iad

Sfantul Siluan ne pune astfel in fata cele doua alternative: iubirea dintre sefi si subordonati si rugaciunea unora pentru ceilalti, adica raiul, si vrajmasia dintre sefi si subordonati, adica iadul.

Si totul pare atat de evident incat ne intrebam ce anume ne-a zis nou Sfantul Siluan? In fapt nu ne-a zis nimic nou, pentru ca el nu aduce alta Evanghelie, ci rosteste Cuvantul lui Dumnezeu. Ne-a zis ce stiam, dar uitasem.

Uitasem ca aceasta este calea, intrucat ne-am obisnuit sa avem doua vieti: viata duhovniceasca de acasa si de la Biserica, si viata “de la servici”, unde ni se pare ca suntem siliti de raporturile ierarhice sa ne comportam altfel.

Adevarul este insa unul singur: Hristos, smerenia si iubirea Lui, si in Biserica si la serviciu.

Paul Cocei

Articol publicat pe site-ul crestinortodox.ro.