Dupa frumosul vers al lui Eminescu, „credinta zugraveste icoanele-n biserici”. Daca este asa, atunci in mod automat necredinta genereaza o alta forma de icoana, o imagine in care locul lui Dumnezeu este luat de zeul la care se inchina, Mamona.

Puteti observa aceasta realitate in reclama de mai jos, in care necredinta zugraveste chipul acestei lumi:

Reclamele sunt astfel noua forma de iconografie. Dar, spre diferenta de icoane, ele nu au rolul de a ridica mintea omului la Dumnezeu; rolul lor este acela de a-l amagi pe om. Daca vom privi cu putina atentie, vom observa ca nu exista nicio reclama sincera. In cel mai bun caz vom gasi reclame care mint prin omisiune. Dar, in general, reclamele pur si simplu mint.

Si suntem de acord cu asta. Se potriveste cu felul nostru de a fi. Ce daca mint – ne zicem in sinea noastra – doar nu sunt prost sa cumpar. Dar – paradoxal – desi nu suntem prosti, cumparam. Muscam momeala. „Intre doua rele, alegem raul mai mic”. Dar in fapt reclama vrea sa ne faca sa nu mai alegem de fapt nimic. Noi suntem cei alesi.

„Target-area” este cuvantul de ordine cand vine vorba de vanarea viitorilor cumparatori. Pleaca de la principiul ca este mai usor sa convingi un segment fix de oameni de faptul ca au nevoie de ceva inutil. Este nevoie de aceasta vanatoare, pentru ca sa se poata exploata slabiciunile si dorintele concrete ale oamenilor.

Cat de departe este aceasta manifestare de dragostea lui Dumnezeu! Nu este posibil sa iti iubesti clientii si sa incerci sa-i pacalesti in acelasi timp. Atata timp cat oamenii sunt tratati ca niste numere, atata timp cat vanzatorul ii priveste ca pe niste „fraieri”, Dumnezeu nu isi are locul, caci „nu poti sluji la doi domni”.

Intr-un roman al lui Emile Zola, „Creatie”, visul eroului principal este acela de a picta intreaga lume, de a umple toate spatiile lumii cu pictura lui. In mod ironic, lumea de azi a realizat acest vis. Insa ea nu umple astazi spatiile cu arta, ci cu o desfigurare a realitatii, speculand golul dinauntrul nostru.

Hristos insa nu incearca sa ne vanda nimic. Totul ne este dat in dar: viata, dragostea Lui, mantuirea, Viata Lui. Hristos nu isi face reclama. Lumina lumineaza in intuneric, si intunericul nu a cuprins-o.

Paul Cocei

Articol publicat pe site-ul crestinortodox.ro.

Diavolului ii place sa schimonoseasca chipul fapturii create de Dumnezeu. El a fost cel care l-a ispitit pe om sa alunece dinspre perfectiune spre stricaciune. Si ce este in fapt stricaciunea daca nu o schimonosire, o batjocorire a chipului bun in care au fost create lumea si omul?

Cine ar fi crezut insa ca va veni o vreme cand omenirea va face o sarbatoare din acest lucru? Cine s-ar fi asteptat, nu cu mult timp in urma – cand inca eram crestini – ca va veni o vreme cand vom abandona cu totul sfintenia chipului lui Hristos din noi pentru a adopta chipul cazut al lui antihrist?

Lumea actuala este capabila de a justifica orice. Gaseste deseori justificari pentru sinucideri, pentru necredinta sau pentru traiul in pacat. Dar este un moment trist si apocaliptic atunci cand omenirea, la unison, gaseste justificari si motive pentru imbracarea chipului dracesc.

Satana ar rade probabil in hohote vazand in ce hal de prostie i-a adus pe oameni, cat de subjugati de lucrarea lui au ajuns! Dar eu nu cred ca rade. Diavolul e prea serios, nu are timp de glume. Vremea lui, iata, se apropie pe zi ce trece. Lucrarea lui e din ce in ce mai subtila pentru cei ce nu-l cunosc, dar din ce in ce mai evidenta pentru cei ce stiu cu cine au de-a face.

O veche vorba din popor spune ca „Cine se aseamana, se aduna”. Si in timp ce Hristos zicea ca vine stapanitorul acestei lumi; si el intru Mine n’are nimic, oamenii lumii de azi se regasesc parca intru totul in lucrarile diavolului, cautand sa-l imite ca niste adevarati preoti ai lui. Acestora le spun sa nu aiba nicio indoiala: de traiul impreuna cu diavolul „se vor bucura” in veci. Doar ca in aceasta nu va fi nicio bucurie.

Iar pentru noi, cei ce cautam mantuirea, a venit cred momentul sa ne osebim de inchinatorii la diavoli, urmand cuvintele apostolilor: Nu va injugati la jug strain cu cei necredinciosi, caci ce insotire are dreptatea cu faradelegea? sau ce partasie are lumina cu intunericul? si ce invoire este intre Hristos si Veliar? sau ce are laolalta un credincios cu un necredincios? sau ce intelegere este intre templul lui Dumnezeu si idoli? Ca noi suntem templu al Dumnezeului Celui-Viu, asa cum a zis Dumnezeu.

Paul Cocei

Articol publicat pe site-ul crestinortodox.ro.

Incet, incet, pe masura ce citim din ce in ce mai putin, asa-numita mass-media se ocupa din ce in ce mai mult cu educatia noastra. Nu ca citirea ne-ar face neaparat mai buni sau mai curati, dar nestiinta ne expune din ce in ce mai mult la tot felul de capcane pe care le intinde lumea actuala.

Bunaoara, exista acum posibilitatea – ba chiar probabilitatea – ca educatia noastra teologica sa fie formata de anumite emisiuni TV. Fara sa jignesc pe vreun jurnalist sau realizator, dar felul in care acestia abordeaza teme teologice penduleaza deseori intre nestiinta si rea-vointa.

Argumentele pe care le aflam de la televizor le stie deja oricine: inchizitia, Giordano Bruno, preotii homosexuali, catedrala etc. Problema este ca daca nu incercam sa ne formam o parere fundamentata despre aceste aspecte suntem foarte „maleabili” in fata oricarei pareri personale care este sustinuta suficient de vehement.

Spre exemplu, nimeni nu pare sa mentioneze – probabil din nestiinta – faptul ca inchizitia a fost un tribunal al Bisericii Romano-Catolice, neavand absolut nicio legatura cu Biserica Ortodoxa. Mai mult, inchizitia era o institutie cvasi-statala, cu rol mai ales politic.

In alta ordine de idei, Giordano Bruno este scos astazi in fata ca un fel de „martir” al stiintei. De fapt Bruno, care nu era vreun om de stiinta stralucit, a fost condamnat pentru ereziile sale teologice, iar nu pentru „operele” sale stiintifice. Sigur ca arderea sa pe rug este un act care descalifica Biserica Romano-Catolica, intrucat nimeni nu trebuie sa fie vatamat in numele credintei, dar nici nu se poate pune problema transformarii sale intr-un „martir” al stiintei.

In general, eroarea pe care o fac deseori jurnalistii, dar si cei ce ii urmaresc, este ca nu stiu sa separe intre doctrina, adica credinta Bisericii, si caderile omenesti ale clericilor. Aceasta provine si din cauza lipsei de cunostinta in ce priveste lucrarea lui Hristos si a Duhului Sfant in Biserica.

Poate una dintre cele mai elocvente marturii in acest sens este chiar a lui Hristos, care zice: „Iata, stau la usa si bat; de va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine”. Trebuie sa intelegem astfel ca lucrarea lui Hristos nu incalca vointa si lucrarea omului. Daca omul nu este deschis catre Hristos, poate sa fie in cel mai inalt rang bisericesc, nu este ferit de rautatea si inselarea inimii lui. Din contra, cel mai umil si nebagat in seama dintre oameni, daca este deschis fata de lucrarea Duhului Sfant, este mult mai aparat de rautate si inima sa este mult mai linistita.

Iata de ce orice cadere a omului, fie el credincios de rand, calugar sau preot sau chiar episcop nu invalideaza sfintenia Bisericii. Pentru ca inca un lucru pe care se pare ca nu-l intelege multa lume este ca Biserica este formata din toti credinciosii, nu doar din cler. Biserica nu sta intr-un episcop sau intr-un preot, sau nici chiar in toti episcopii si toti preotii. Biserica sta – si rezista – prin toti credinciosii sai. Prin credinta noastra, adica prin Hristos care se salasluieste in sufletele noastre rezista si exista Biserica. De aceea niciun homosexual si niciun staret bataus nu stirbesc sfintenia Bisericii.

Necunoasterea credintei noastre nu este vreo virtute, ba din contra: ne aduce numai neajunsuri. Trebuie sa ne indemnam asadar unii pe altii (caci mass-media nu ne indeamna – vai – decat la scandal) sa citim mai mult, sa ne intrebam mai mult. Cum zicea Apostolul, sa „ne purtam sarcinile unii altora”, sa avem grija unul de celalalt. Chiar daca lumea este atee, noi totusi nu suntem si noi stim ca vom fi dispretuiti si bataia de joc a celor necredinciosi. In aceasta se cuvine sa vedem semnul faptului ca mergem cu Hristos, caci „de va uraste pe voi lumea, sa stiti ca pe Mine mai inainte de voi M’a urat”.

Sa nu fim asadar nepasatori fata de noi insine, caci trebuie sa ne mantuim. Si nu ne vom mantui prin talk-show, dar ne vom mantui cu siguranta prin credinta, nadejde si dragoste in Hristos.

Paul Cocei

Articol publicat pe site-ul crestinortodox.ro.

Atunci cand doresti sa vorbesti despre sanatate din punctul de vedere crestin, observi ca acest subiect poate fi abordat din tot felul de perspective. Se poate vorbi despre sanatate asa cum este prezentata in Sfanta Scriptura, in scrierile Sfintilor Parinti, poti vorbi despre caderea lui Adam sau despre Invierea lui Hristos, si despre multe alte lucruri. Astfel, nu este intamplator, pentru ca sanatatea se afla de fapt in apropierea miezului tuturor acestor discutii.

Mie mi se pare totusi foarte interesanta distanta mare – sau diferenta imensa – intre modul in care cei vechi se raportau la aceasta tema si modul in care o face societatea moderna, sau, si mai interesant, crestinii moderni.
Discutia despre sanatate insa nu poate incepe decat de la realitatea mortii. In lumina – sau in apropierea – mortii, sanatatea isi capata adevaratele sale proportii.

Vorbind despre moarte, Sfintii Parinti nu pot evita pacatul stramosesc, care a adus moartea in acest univers si inauntrul existentei noastre. Sfantul Maxim Marturisitorul are cateva cuvinte foarte plastice relativ la acest fenomen: ”Si moartea traieste de atunci in tot acest interval de timp facandu-ne pe noi mancare ei insasi, iar noi nu mai traim niciodata, fiind pururea devorati de ea prin stricaciune”.

Comentand scrierile Sfintilor Parinti pe aceasta tema, teologul grec Panayotis Nellas explica ca, dupa pacat si imbracarea omului in haine de piele, „omul nu mai are, ca inainte, viata ca o caracteristica constitutiva a lui, nu mai exista datorita vietii care tasneste in mod natural din el, ci exista intrucat amana moartea. Ceea ce exista in principal acum este moartea, viata s-a schimbat in supravietuire”.

Nu se poate spune atunci ca anticii nu erau preocupati de sanatate. Atata timp cat cugetau la moarte si ne recomandau tuturor acest exercitiu, inseamna ca aveau in vedere si sanatatea. Dar atunci este foarte curios cum cuvantul „sanatate” apare doar de cateva ori in Vechiul Testament. Iar in Noul Testament apare o singura data.

De fapt, nu este nicio dilema: pe crestini ii intereseaza mai mult mantuirea sufletului – adica sanatatea sa vesnica – decat sanatatea trupeasca. Si pe buna dreptate: sanatatea trupeasca nu ne asigura decat prelungirea acestei vieti. Crestinul cauta insa viata vesnica, apropierea de Dumnezeu. Si oricata sanatate ar avea, crestinul suspina: „Nelinistit este sufletul meu, pana ce se va odihni intru Tine, Doamne!”, dupa cuvintele Fericitului Augustin.

Lumea actuala pare insa sa vada lucrurile pe dos: doreste foarte mult sanatatea trupeasca, iar pe cea sufleteasca ori nu o cunoaste, ori o ignora. Pentru lumea actuala deviza este: „Sanatate, ca-i mai buna decat toate”. Dar spunand aceste cuvinte, lumea pare a fi lovita cu orbire, caci desi toata omenirea in jur moare, lumea nu pare sa priceapa ca sanatatea trupeasca nu te salveaza de moarte.

Deosebit de ingrozitor pentru un crestin pare faptul ca omenirea este astazi dispusa sa creeze clone ale oamenilor sau organelor pe care sa le „foloseasca” pentru transplanturi. Aceasta arata ca pentru sanatatea trupeasca oamenii sunt astazi dispusi sa faca abstractie chiar si de ideea de suflet.

Insa chiar daca ar trai 1000 de ani, sau 10000 de ani, omul nu poate scapa in acest univers de destinul implacabil adus de cadere.

Si intelegem astfel ca, in aceasta problema, intre cei vechi si noi nu este doar o diferenta de perceptie, sau de tehnologie. Este o diferenta fundamentala: cei vechi credeau mai mult in Dumnezeu. Omul actual, si din pacate si crestinul actual, cred mai mult in ei insisi.

Probabil sunt multi crestini care sunt tentati sa apeleze la un contra-argument la indemana: vindecarile Mantuitorului. Oare nu arata aceste vindecari cat de importanta este sanatatea, atat de importanta incat chiar Fiul lui Dumnezeu a insanatosit atatia oameni?

Da, Mantuitorul a aratat ca sanatatea este importanta, dar numai daca aduce cu sine – sau sustine – sanatatea duhovniceasca, sau spirituala: „Ca ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga si sa-si pagubeasca sufletul? Sau ce ar putea sa dea omul in schimb pentru sufletul sau?” (Marcu 8, 36-37).

Vindecarile Mantutorului nu sunt practici medicinale, ci procese duhovnicesti. Prin ele Mantuitorul nu realizeaza doar insanatosirea trupului, ci cauta mai ales vindecarea sufletului; la fiecare vindecare, Hristos cerceteaza credinta celor suferinzi, pentru ca sanatatea trupeasca fara cea duhovniceasca nu ajuta la nimic.

Ba chiar am putea merge mai departe: sanatatea trupeasca fara cea duhovniceasca este chiar daunatoare, intrucat ii da omului iluzia nemuririi. Astfel, „sanatatea trupului ii deschide omului usa spre multe capricii si pacate, iar neputinta trupului o inchide” (Sfantul Tihon de Zadonsk).

Sanatatea nu-i mai buna decat toate. Un crestin nu ar trebui sa vorbeasca vreodata astfel. Pentru un crestin, mantuirea sufletului, adica viata, e cea mai buna dintre toate. Si e singurul scop valabil al oricarui crestin.

Paul Cocei

Articol publicat pe site-ul crestinortodox.ro.

Te trezesti cateodata intr-o biserica. Nu pentru ca obisnuiesti sa haladuiesti prin biserici, ci pentru ca, de exemplu, nu poti ajunge la biserica ta. Cu siguranta fiecare biserica are particularitatile ei, dar unele sunt mai suparatoare – si unele te imprastie mai abitir – decat altele.

Te trezesti cateodata intr-o biserica in care se desfasoara o opera. Opera, o repunere in scena a unei slujbe bisericesti careia de obicei i se spune Sfanta Liturghie a Sfantului Ioan Gura de Aur, a fost scrisa pe partituri moderne de compozitori post-modernisti. Spectatorii urmaresc cu interes dialogul magistral dintre mezzo-soprana si corul mixt, pe de o parte, si actorii principali care ragusesc incercand sa tina pasul cu tonurile “clasice” ale partenerilor de spectacol.

Prins in aceasta manifestare, stau deseori si ma gandesc – despartit iremediabil de rugaciune – oare, in ce loc oi fi? Nedumerit mereu, mi se pare ca nu sunt nici pe pamant, dar nici in cer. Daca eram pe pamant si doream un asemenea spectacol, ma duceam la teatrul de opereta. Dar parca n-as fi nici in cer. Eu sunt obisnuit cu ingeri care canta cu ison, nu pe 4 voci. Deci, e clar: nu mai sunt nici pe pamant, nici in cer. Unde sunt, nu stiu. In orice caz, nu unde as vrea sa fiu.

Unde as vrea sa fiu? Intr-un loc de pe acest pamant care seamana cu cerul, pentru ca este orientat spre vesnicie. Intr-un loc in care spiritualitatea mea tinde spre duhovnicia vietii vesnice, un loc in care totul in jur: spatiul, preotii, credinciosii, rugaciunea, muzica, ma indreapta in mod armonios spre pacea si dragostea lui Hristos.

Hristos, caci cu El merg sa ma intalnesc in biserica, si vreau sa ma intalnesc cu Hristos pe acordurile muzicii cu care au mers spre El toti stramosii mei. Cata pace, cata detasare de micimea “grijii celei lumesti” este exprimata in muzica psaltica, asa cum au compus-o si cantat-o sfintii nostri, ca Roman Melodul, Ioan Cucuzel, Nectarie Schimonahul, Macarie Ieromonahul etc.

Aceasta este spiritualitatea bisericii noastre, ea este conforma sufletului meu. Pentru ce sa imi vand eu spiritualitatea pentru o manifestare apuseana? Nu se potriveste, deloc! Caci eu stau pironit in fata lui Hristos, pe glasul V, in timp ce apusenii stau pe bancuta, ascultand corul mixt. N-o fi nimic in neregula cu asta, dar nu mi se potriveste. Eu vreau sa viez lui Hristos, vreau sa stau in picioare si in genunchi, cate zile oi avea.

Lasati opera sa se manifeste in spectacolele laice, n-o amestecati in problemele bisericesti! Eu nu o vreau, si am banuiala ca nici ea nu prea doreste sa intre in biserica. Dar se pare ca unii s-au decis sa o introduca cu forta, fermecati de frumusetea matematica a muzicii clasice, dar despartiti de fiorul tainic al psaltilor bizantini.
Intre Wolfgang Amadeus Mozart si Sfantul Nectarie Protopsaltul, eu raman cu sfantul!

Paul Cocei

Articol publicat pe site-ul crestinortodox.ro.

Nu suntem in Biserica atunci cand ne nastem din Adam, adica trupeste, insa, Biserica este cea care ne naste duhovniceste. Si in momentul acelei nasteri incepem sa luam contact pentru prima data cu slujbele si cantarile Bisericii. Atunci se canta o cantare de biruinta, o luare aminte a bucuriei: “Cati in Hristos ne-am botezat, in Hristos ne-am
si-mbracat. Aliuia!”.

Insa intotdeauna mi s-a parut ca cea mai poetica si miscatoare alcatuire bisericeasca este slujba inmormantarii. Cu siguranta Sfintii Parinti care au compus aceste rugaciuni si cantari la inmormantare au fost cutremurati de tragismul despartirii sufletului de trup. Cantarile de la inmormantare mangaie sufletul celor deznadajduiti, si in ele insele sunt rugaciuni cutremuratoare catre Cel care ne-a mantuit din rautatile acestei lumi:

“Cel ce prin adancul intelepciunii,
cu iubirea de oameni toate le chivernisesti
si ceea ce este de folos tuturor le daruiesti;
Unule, Ziditorule, odihneste, Doamne,
sufletul adormitului robului Tau,
ca spre Tine nadejdea si-a pus,
spre Facatorul si Ziditorul si Dumnezeul nostru.”
(Tropar, glasul 8)

Este ca si cum Biserica, ca mama a noastra duhovniceasca, se tanguieste si plange pentru noi catre Hristos. Nu striga tare ca la Botez, caci glasul ii este inecat de lacrimi. Cu vocea stinsa, sopteste catre Hristos rugaciuni tainice, cutremuratoare:

“Dumnezeul duhurilor si a tot trupul, Care ai calcat moarte si pe diavol l-ai surpat si ai daruit viata lumii Tale, Insuti, Doamne, odihneste sufletul adormitului robului Tau in loc luminat, in loc cu verdeata, in loc de odihna, de unde a fugit toata durerea, intristarea si suspinarea. Si orice greseala ce a savarsit el cu cuvantul, cu lucrul sau cu gandul, ca un Dumnezeu bun si iubitor de oameni, iarta-i. Ca nu este om care sa nu greseasca; numai Tu singur esti fara de pacat, dreptatea Ta este dreptate in veac si cuvantul Tau este adevarul ”.

Mortul insusi se tanguieste. Biserica stie acest lucru. Sufletul pentru care ne rugam vede aievea realitatea vietii de dupa moarte si striga catre Hristos:

“Chipul slavei Tale celei negraite sunt, desi port ranile pacatelor; miluieste zidirea Ta, Stapane, si o curateste cu indurarea Ta; si mostenirea cea dorita daruieste-mi, facandu-ma pe mine iarasi cetatean al raiului.

Cela ce cu mana dintru nefiinta m-ai zidit si cu chipul Tau cel dumnezeiesc m-ai cinstit; iar pentru calcarea poruncii iarasi m-ai intors in pamant, din care am fost luat; la cel dupa asemanare ma ridica, cu frumusetea cea dintai iarasi impodobindu-ma”. (Binecuvantarile Invierii, glasul 5)

Asa se face ca la slujba inmormantarii ne tanguim toti: credinciosii, preotii, Sfintii Parinti, mortul si Insusi Hristos. Toata Biserica, si cei vii si cei adormiti, ne unim intr-o slujba cutremurator de frumoasa, frumoasa precum haina de nunta cu care ne impodobeste Hristos. Frumoasa precum frumos este Hristos, Mantuitorul sufletelor noastre.

Frumusetea slujbei inmormantarii zdrobeste astfel uratenia mortii.

La inmormantare nu se canta, in mod normal, Troparul Invierii, dar toata alcatuirea il striga, si toata nadejdea noastra striga, in mod nerostit, cantarea de biruinta: “Hristos a inviat din morti cu moartea pe moarte calcand, si celor din morminte viata daruindu-le”.

Paul Cocei

Articol publicat pe site-ul crestinortodox.ro.

Sfantul Maxim Marturisitorul este unul dintre cei mai mari teologi, in rand cu Sfantul Ioan Teologul sau Sfantul Grigorie Cuvantatorul de Dumnezeu. De altfel, cartea cea mai cunoscuta a Sfantului Maxim, Ambigua, este constituita din talcuiri ale unor locuri mai greu de inteles din scrierile Sfantului Grigorie si a Sfantului Dionisie Areopagitul. Cu toate acestea, Biserica l-a retinut nu ca “Teologul”, ci ca “Marturisitorul”, intrucat lucrarea sa de marturisire a fost cruciala pentru credinta ortodoxa.

Maxim s-a nascut in anul 580, intr-un sat din Golan, dintr-o familie nobila. Ramas orfan la noua ani, el a fost incredintat unei manastiri din Palestina. In anul 614 sfantul se retrage la o manastire din Chrysopolis (astazi, Skutari) de pe tarmul rasaritean al Bosforului. Dupa inca zece ani, Maxim se muta la Manastirea Sfantul Gheorghe, din Cyzic. In anul 626 fericitul monah este silit sa plece din cauza persilor, astfel incat, dupa ce trece prin Grecia si Egipt, se stabileste intr-o manastire din Cartagina.

In acest timp, Sfantul Maxim Marturisitorul devenise deja principalul aparator al Ortodoxiei impotriva monotelitilor, care sustineau ca in Hristos se afla nu doua vointe (dumnezeiasca si omeneasca), ci doar una, cea dumnezeiasca. Sfantul Maxim, impins de Duhul Sfant, pregateste in anul 649 sinodul de la Roma, care condamna, sub papa Martin I, erezia monotelita.

Din nefericire, mandria si necredinta au intunecat inimile mai-marilor vremii, astfel incat dupa scurt timp, in anul 656, din cauza ca Sfantul Maxim se opune incercarilor imparatului de a-l face sa renunte la ortodoxie, fericitul marturisitor este adus la Constantinopol de unde este exilat in Tracia. Dupa cativa ani, in anul 662, marele Maxim este adus din nou in fata unui sinod talharesc, unde este condamnat. De aceasta data, pentru a nu mai putea raspandi adevarul lui Hristos, sfantului si catorva ucenici ai sai li se taie limba si mana dreapta; Sfantul Maxim este din nou exilat pe coasta orientala a Marii Negre. Acolo sfantul trece la Domnul, la 13 august 662, la varsta de 82 de ani, epuizat de torturi si de batranete, ramas pana la moarte monah, desi de mai multe ori i se oferise, daca renunta la opozitie, scaunul de patriarh.

Sfantul Maxim este pentru noi cea mai limpede pilda despre marturisirea adevarului. In ciuda faptului ca impotriva sa au stat imparatul, patriarhul si o mare parte din curte si cler, adevarul lui Hristos a biruit, iar Biserica marturiseste astazi credinta ei cea adevarata, aceea ca in Hristos sunt doua firi, doua vointe si doua lucrari, dar o singura Persoana.

Paul Cocei

Articol publicat pe site-ul crestinortodox.ro.

Mosii nostri nu sarbatoreau decat unul, noi cunoastem insa cel putin doua. S-ar putea trage concluzia ca ne-am imbogatit, cred insa ca de fapt am pierdut.

In universul crestin, Craciunul este nediluat, Nasterea Domnului se sarbatoreste intelegand-o, apropiindu-ne de ea ca pastorii colindati de ingeri. Apropiindu-ne, in ziua Nasterii suntem cu Hristos in iesle, iar apoi cu El in familie; in familie nu doar trupeste ci mai ales duhovniceste.

Sarbatoarea Nasterii Domnului este sarbatoarea bucuriei care irumpe, a dragostei dumnezeiesti nelimitate, care se revarsa de la Persoana Cuvantului catre noi, persoanele omenesti. De aceea tot ce fac eu ca si crestin de Craciun trebuie sa fac impreuna cu Hristos, caci aceasta este sarbatoarea: ne bucuram ca Cel far’ de’nceput astazi S-a nascut in lumea noastra. Ma bucur, caci Lumina „lumineaza in intuneric, iar intunericul nu a cuprins-o”.

Realitatea este insa ca aceasta petrecere sfanta este acum impletita cu o alta sarbatoare, care se desfasoara in acelasi timp, care seamana la nume cu ceva crestin, dar care are un cu totul alt continut, si care pare a se desfasura intr-un univers paralel.

In acest univers, Hristos nu a inviat. De fapt, nu suntem siguri nici daca s-a nascut. Daca e sa te iei dupa unele cantece traditionale, se pare ca totusi a existat. Ma rog, oricum nu conteaza prea mult.

De pe la 1 decembrie incepe sa se apropie de noi „spiritul craciunului”. Spiridusi verzi, craciunite partial rosii, brad, coronite, vasc. Incet incet ne cuprinde cu totul spiritul craciunului si intram in panica: mai sunt doar cateva zile pana la 25 decembrie. Ne revenim din soc si ne aruncam in magazine, sa luam cele ale craciunului.

De Craciun suntem patrunsi total de spiritul craciunului: bem bine, mancam bine. Sarbatorim, „Merry X-mas”, totul e permis. What a party!

Cu adevarat traim la granita dintre aceste universuri. Si este normal sa fie asa, caci, desi nu mai suntem din lumea aceasta, totusi mai avem a peregrina prin ea inca o perioada. Si in toata aceasta perioada, cred ca avem datoria de a face astfel incat adevaratul Craciun sa nu ramana un univers din ce in ce mai indepartat, ci din ce in ce mai apropiat.

Cu alte cuvinte, haideti sa mai renuntam la „Sarbatori fericite”.

Hristos se naste, mariti-L !

Paul Cocei

Articol publicat pe site-ul crestinortodox.ro.

Observam deseori o discordanta suparatoare intre adevarul societatii contemporane si adevarul crestin. Uneori o simtim in mod exterior, atunci cand corectitudinea “adevarului” acestei lumi ne revolta prin falsitatea lui; alteori o simtim in mod interior, atunci cand faptele noastre “corecte” genereaza mustrari de constiinta.

La suprafata, aceasta lupta intre principiile societatii si principiile crestine este evidenta: societatea ne invata ca nu e bine sa dam cersetorilor, dar Hristos ne recomanda scurt: “Oricine cere de la tine, da-i”. Societatea pretinde ca protejeaza familia, dar isi pune problema legalizarii prostitutiei sau a drogurilor usoare, iar Hristos ne atentioneaza ca “pomul dupa roade se cunoaste”, asa incat separatia dintre gandirea laica si cea crestina este evidenta.

Pentru noi, crestinii, adevarul este fals atunci cand roadele sunt stricate. Eu, ca si crestin, nu dau doi bani pe logica sau filosofie atunci cand acestea fac ca inima mea sa se impietreasca, sau atunci cand justifica nedreptatile si rautatile lumii. In acest caz, valoarea de adevar a logicii este falsitatea, iar rezultatul aplicarii ei este strambatatea si uratenia lumii.

In lumina adevarului fals totul devine alunecos si urat. Un adevar inutil, slinos, fricos si intunecat. Din contra, adevarul crestin este nobil si luminos; el ii arata omului o cale care infrumuseteaza lumea.

De fapt, diferenta consta in “natura” adevarului. Nu sunt mai multe adevaruri, doar ca exista minciuni deghizate ca adevar.

Adevarul nu este conceptual, intrucat noi, ca si existente personale, nu suntem concepte, ci fiinte. Adevarul este fiinta, adevarul este personal, adevarul este Hristos. De aceea adevarul nu se comunica, ci se marturiseste. El nu este reflectat, ci el irumpe luminand totul in jur.

Dar ne-am obisnuit sa nu mai percepem adevarul, ci doar sa-l conceptualizam. Insa acest adevar conceptualizat este gol, depersonalizat, nu are nimic uman in el, ca sa nu mai vorbim de divin. In momentul in care golesc cuvintele lui Hristos de Persoana Lui, nu raman decat cu forme fara fond. In acel moment, intre porunca biblica “Sa nu ucizi” si interdictia de catre lege a crimei nu pare a fi decat o diferenta de formulare.

Dar daca eu, ca si crestin, am ajuns sa cred asta, nu mai sunt deloc in Hristos.

Poate una din cele mai elocvente pilde despre marturisirea adevarului este cea din Pateric, in care acel avva, mintind, a ferit un raufacator de la a fi linsat. Paradoxul este insa ca nu a mintit! Parintele a marturisit adevarul, adica L-a marturisit pe Hristos. Minciuna ar fi fost daca nu i-ar fi salvat viata, caci el insusi ar fi fost in minciuna, intorcandu-i spatele lui Hristos.

Caci adevarul acesta este, a face voia lui Hristos, a Dumnezeului Celui Viu.

Nu ma pot incununa cu valoarea de adevar a unei propozitii logice, dar de imi voi pune viata pentru fratele meu, dincolo de “corectitudine”, dincolo de calcul, dincolo de cuvinte, Hristos va fi in mine pentru totdeauna, iar eu intru adevarul Lui!

Paul Cocei

Articol publicat pe site-ul crestinortodox.ro.

Necredinta este orbirea sufletului. Ea incepe sa se manifeste ca o pacla care se aseaza incetisor peste simturile sufletesti, impiedicandu-l pe acesta sa perceapa lucrarea lui Dumnezeu. Si, dupa o perioada, sufletul nu se mai intreaba nimic despre cele duhovnicesti, ci devine cu totul lumesc.

Intr-adevar, cat de trist este ca sufletul, aceasta dimensiune ingereasca a omului, sa se preocupe de mancare si de bani. Cat trebuie sa se intristeze Dumnezeu de fiecare data cand omul ii perverteste lucrarea!

Pricina de meditatie trebuie sa ne fie si cuvantul lui Hristos: „Fara Mine nu puteti face nimic”! Caci chiar si raul pe care il facem, il facem folosind puterile pe care ni le-a sadit in fire Dumnezeu-Cuvantul si pe care ar fi trebuit sa le folosim facand binele. Aceasta este deplina iubire a lui Hristos! Ca ne-a creat si ne-a dat chiar si libertatea de a i ne opune.

Si astfel, sufletul orbit lucreaza lumeste cu puterile sale duhovnicesti. Necredinta face ca sufletului sa-i placa cele rele, caci pentru el lumea nu mai este un dar pe care trebuie sa-l transfigureze prin mantuirea sa; pentru omul necredincios, lumea este spatiul in care isi desfasoara existenta sa mica ce frizeaza absurdul.

Credinta arvuneste lumea cea vesnica. Credinta ne face pe noi sa pregustam dulceata invesnicirii noastre in Hristos. Necredinta indeparteaza de om aceasta vesnicie. Omul necredincios nu ramane decat cu vremea, cu vremea in care e. El nu se mai misca inspre Dumnezeu si nu viaza prin El, ci omul necredincios este rob al timpului, al placerilor si durerilor veacului acestuia.

Toti suferim insa, intr-o masura mai mare sau mai mica, de necredinta. Diferenta insa intre omul credincios si cel necredincios, din acest punct de vedere, este ca primul accepta tratamentul si se insanatoseste, in timp ce al doilea nu are incredere in medici si nu se trateaza, iar necredinta lui se manifesta ca un cancer.

Daca sfantul este omul frumos, cu delicatete modelat de Mesterul Cel Desavarsit, omul necredincios este omul urat. Omul necredincios este plin de bube si despuiat. Intre cei duhovnicesti, el este pricina de mare mila; cum sa nu-ti fie mila de unul care nu doar ca e diform, dar este si orb si se crede Adonis?

Aceasta este cea mai dureroasa realitate a omului necredincios: ca cei care au vedere duhovniceasca ii vad uratenia, dar el se crede frumos. Si este frumos, dar dupa standardele lumii acesteia, dupa unitatile de masura ale universului cazut.

Dar, cu toata aceasta pacla asezata pe ochii sufletesti ai necredinciosului, din cand in cand razbat strafulgerari. Lumina lui Hristos este prea mare pentru a fi biruita, si ea „lumineaza pe tot omul ce vine in lume”. Hristos invinge, acolo unde nimeni nu mai crede ca este posibil.

Asa ca nadejdea nu trebuie sa ne paraseasca pentru niciunul dintre cei necredinciosi. Mai ales pentru cei care ne vrajmasesc, a caror sansa de salvare din adancul rautatii suntem noi, cei care putem arata ca exista si o altfel de lume, si o altfel de existenta decat cea supusa moralei indoielnice a veacului acestuia.

Daca noi intoarcem spatele omului necredincios, pe drept vom fi judecati mai aspru decat aceia. Pentru ca ei sunt orbi, dar noi vedem. Chiar si asa pacatosi cum suntem, prin noi Hristos, daca voim, poate raspandi lumina Invierii Sale, lumina lumii celei noi.

Pe drumul spre a deveni omul frumos, sa ne ingrijim, fratilor, de omul urat!

Paul Cocei

Articol publicat pe site-ul crestinortodox.ro.