Exista in gandirea noastra, a oamenilor contemporani, ideea conform careia criza actuala – ca si orice alta criza, razboi, sau suferinta in general – este un chin cu care suntem chinuiti in mod nedrept de catre „mai-marii lumii”. In consecinta, mai ales noi, ca si crestini, trebuie sa luptam impotriva acestor „mai-mari”. Iar daca nu putem lupta in mod direct, atunci trebuie sa facem tot posibilul – la timpul cuvenit – sa nu mai fim condusi de „mai-marii” curenti, ci de altii.

O atare atitudine, oricat de justificabila ar fi de gandirea contemporana pentru care Dumnezeu reprezinta doar o idee vaga, este complet eronata dupa gandirea si cuvintele lui Dumnezeu. Daca credem ca niciun fir de par nu se misca fara stirea Tatalui, asa cum ne-a dezvaluit Hristos, atunci nu putem crede ca un lucru atat de grav precum o foamete, sau un razboi, sau in general o criza vine intamplator.

De ce insa suntem tentati sa nu ne asumam criza? Pentru ca nu o recunoastem ca fiind o criza a noastra, desi in realitate este. Orice criza, orice razboi, vine asupra noastra ca raspuns la starea noastra de pacatosenie, dupa cum vedem nu doar in Sfanta Scriptura, dar si in intreg cursul istoriei. Poate ca nu noi suntem cei care, in lacomia lor, au falimentat banci si firme din toata lumea. Dar cu siguranta noi suntem aceia care, prin lacomia noastra, prin nemilostenia noastra, prin uitarea noastra de Dumnezeu, am atras asupra noastra efectele acestei crize.

De ce permite Dumnezeu sa fim chinuiti cu aceasta criza? Odata ce suntem de acord ca pacatele noastre aduc necazurile asupra noastra, atunci e simplu sa intelegem ca aceasta criza – si orice criza – functioneaza asupra popoarelor precum functioneaza bataia unui copil de catre tatal sau. Bataia la fund, primita de orice copil, este o pedeapsa pe care parintele o aplica cu inima franta de durere, dar cu constiinta faptului ca este necesara pentru venirea in fire a celui mic. La fel, Parintele ceresc incearca prin toate mijloacele sa ne faca sa intelegem ca “fara El nu putem face nimic”, ca avem un singur Tata de care nu suntem vrednici cata vreme nu Il ascultam.

Se pune asadar problema daca vom accepta aceasta suferinta asa cum se cuvine, cu cainta si dragoste catre Dumnezeu. Daca ne vom pocai de pacatele noastre, daca vom fi milostivi, daca vom renunta la judecarea aproapelui, daca ne vom elibera din robia dragostei de bunuri, Dumnezeu va sti sa alunge chinurile de la noi. Astfel, suferinta va fi pentru noi mantuitoare, asa cum vedem ca a fost pentru multi dintre cei chinuiti in vremurile recente, precum cei ce au suportat terorile inimaginabile ale temnitelor comuniste si care au fost si sunt contemporani cu noi si ale caror fete luminoase marturisesc despre lumina cu care Dumnezeu ii invaluie pe cei ce accepta suferinta in numele lui Hristos.

Daca insa vom considera in continuare ca suntem chinuiti fara motiv, ca Dumnezeu ne-a uitat si ne-a lasat pe mana asupritorilor, daca vom cadea asadar in deznadejde, lepadandu-ne de nadejdea in Hristos dar nadajduind in oameni, criza nu va trece de la noi. Ba chiar va deveni din ce in ce mai grea, culminand in cele din urma cu razboiul, asa cum s-a intamplat in teribilele razboaie din secolul trecut.

Profetice se dovedesc a fi cuvintele Sfantului Nicolae Velimirovici, care scria dupa Primul Razboi Mondial, anuntandu-l pe cel de al doilea, care a devastat intreaga lume: „Cauza razboiului consta in lepadarea oamenilor de Dumnezeu si de legea Lui. Lepadarea de Dumnezeu si netrebnicia din timp de pace a oamenilor provoaca razboiul. Atunci cand oamenii merita razboiul, atunci cand acumuleaza cauze de razboi, razboiul vine fie ca o vor ei, fie ca nu o vor. Precum cei ce beau apa cu bacili de tifos se molipsesc de tifos si tifosul este inevitabil, asa si cei ce, lepadandu-se de Dumnezeu, se adapa cu ganduri, pofte si fapte potrivnice lui Dumnezeu, atrag asupra lor molima razboiului, si razboiul devine inevitabil.

Atata vreme cat oamenii se razboiesc cu Dumnezeu prin gandurile, poftele si faptele lor, degeaba viseaza la pace. Fie ca vor sau nu, razboiul n-are cum sa nu vina acolo unde este semanata samanta razboiului. Razboiul impotriva lui Dumnezeu, pe fata sau intr-ascuns, duce inevitabil la razboi intre oameni. Ca nu este pace necredinciosilor, zice Domnul (Isaia 48, 22)”. In zilele noastre, se vorbeste in gura mare despre pace mai mult decat oricand, in vreme ce popoarele se pregatesc de razboi mai mult decat oricand. Este greu ca aceasta fatarnicie sa nu fie pedepsita prin razboi”.

Trebuie sa intelegem, asadar, ca precum Israel a fost pedepsit de fiecare data cand a fugit de inchinarea la Dumnezeu catre inchinarea la idoli, si noi trebuie, pentru dragostea lui Dumnezeu si pentru mantuirea noastra, sa renuntam la inchinarea la idolii materiali ai lumii actuale. Abia atunci criza va trece de la noi. Iar tot atunci vom intelege cu profunzime ca orice criza materiala este mult mai putin daunatoare decat criza noastra duhovniceasca, pe care sa ne rugam ca, cu mila lui Dumnezeu, sa o depasim pentru totdeauna.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Responsabilitatea este un cuvant cu un inteles profund pentru orice crestin. Pentru ca a fi responsabil, a te simti responsabil de faptele tale, precum si de cele ale celorlalti este un lucru de care crestinul nu se poate dezice. Sa ne amintim cuvintele lui Cain, rostite inaintea lui Dumnezeu dupa uciderea fratelui sau, Abel: „Nu cumva sunt eu paznicul fratelui meu?”. Acest reflex al fugii nu doar de vina, dar si de responsabilitate, se manifesta foarte pregnant si viclean si in aceste timpuri – sau poate tocmai in aceste timpuri.

Trebuie subliniat ca istoria mantuirii este o istorie a responsabilitatii. Sa ne amintim de patriarhii Vechiului Testament care erau gata sa se jertfeasca pentru neamul lor, sau de proorocii care simteau o asemenea responsabilitate pentru faptele poporului incat de atatea ori au fost umiliti, batuti si ucisi pentru ascultarea de Dumnezeu. Iar trecand in noul veac, sa ne amintim de ascultarea plina de responsabilitate a Maicii Domnului, care a primit sabia care a trecut prin inima ei pentru mantuirea neamului omenesc. Iisus Hristos, Domnul si Dumnezeul nostru este insasi responsabilitatea divina, pusa in lucrare in Fiul Omului, care nu a refuzat sa bea paharul plin de amaraciunea pacatelor omenesti. Iar apoi, cetele apostolilor, episcopilor, martirillor, profetilor, calugarilor, duhovnicilor si parintilor nostri au acceptat aceasta responsabilitate ca pe ceva foarte propriu firii lor, firea unor adevarati urmatori ai lui Hristos.

Mergand in paralel insa, ca intr-o istorie alternativa a lumii, s-au rostogolit catre iad nenumarati imparati, regi, domnitori, judecatori, preoti, farisei, oameni bogati sau saraci, femei si barbati, iudei si elini, toti care au fugit de responsabilitate refugiindu-se in acea atitudine de copil necopt la minte care isi pune plapuma in cap crezand ca in acest fel se ferestre de monstru.

Iata o realitate cumplita, de care omul nu poate fugi. Orice om care fuge de responsabilitate fuge de fapt de Dumnezeu.

Dar daca Dumnezeu nu poate schimba acest lucru fara vointa omului, iata ca statele lumii peste care au incalecat cei mai mari profitori ai pamantului par sa reuseasca, intrucat ele nu dau oricum doi bani pe dreptul la viata vesnica a omului.

S-a descoperit, destul de recent fata de scara istoriei, reteta pentru transformarea iresponsabilitatii in bani, inventandu-se astfel ceea ce in ziua de azi numim generic „asigurari”. Vrei sa nu te mai intereseze daca esti sau nu atent in trafic? Fa-ti o asigurare pentru masina! Ti-e frica de ce se va intampla cu familia ta daca mori (neavand deci niciun fel de incredere in Dumnezeu)? Fa-ti o asigurare de moarte (denumita in mod ironic „de viata”, caci, nu-i asa, asigurarea aduce optimism). Pacatosenia noastra aduce seceta? Nicio problema, cand Dumnezeu se manie, asiguraratorii sunt langa dumneavoastra sa preia pedeapsa divina.

Dar, mai grav decat atat, acolo unde statele ar trebui sa incurajeze solidaritatea – si cat de crestina este aceasta -, ele se transforma din aparator in tartor, obligand oamenii sa contribuie la profitul asiguratorilor. Ce sistem absurd! 10 oameni pun cate 1 leu, si in loc ca 1 om sa fie ajutat, la nevoie, cu 10 lei, el este ajutat cu 3, iar restul de bani se duc in buzunarele afaceristilor din toata lumea. Statul ar putea sa aiba o atitudine corecta – si fata de oameni, si fata de Dumnezeu – infiintand acolo unde este nevoie sisteme proprii, non-profit, pe sistemul „fondurilor de rulement”, astfel incat oamenii sa stie ca contributia lor este pentru fratele lor ranit, sau pentru fratele lor in necaz, iar nu pentru o firma de asigurari care nu doar ca „secera de unde nu a semanat”, dar catre care omul trebuie sa se indrepte ca si catre un binefacator. Ce ironie! Ei, profitorii omenirii, incearca sa se arate binefacatori!

Cu adevarat, iata, omul se obisnuieste cu aceasta situatie. Si nu se gandeste ca toata aceasta lume profitoare ii speculeaza de fapt frica, teama sa – intretinuta de altfel – de necunoscut. Dar lui n-ar trebui sa-i fie teama de necunoscut, caci Necunoscutul este Cel catre care trebuie sa ajungem, Cel pe care trebuie sa-L cautam. Noua nu trebuie sa ne fie frica de moarte, caci este normala si un lucru meritat. Nu trebuie sa ne fie frica de hoti, pentru ca nu ne pot fura viata vesnica. Nu trebuie sa ne intrebam ce vom face daca vine cutremurul, pentru ca Dumnezeu este suficient de priceput incat sa aiba grija de noi, asa cum face si acum cand ne merge bine.

Tot acest talmes-balmes intemeiat pe frica si responsabilitate culmineaza in fuga omului de el insusi. Oricate asigurari ar cumpara, oricate ar amaneta omul catre „stapanitorul lumii acesteia”, oricat si-ar cauta salvarea in lucrurile lumii acesteia, omul nu poate evada din ea si de destinul sau implacabil: moartea, si inca moartea vesnica.

Singura iesire din aceasta amestecatura este Cel unit fara amestecare, Dumnezeul-Om, Singurul care, murind si inviind pentru noi, ne-a asigurat Imparatia cea vesnica, tuturor celor ce nadajduim in El.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Cu totii am fost martori, in aceste zilele, la asa-numitul „scandal al bacalaureatului”, pricina a numeroase invinuiri publice. Din acest iures, se desprinde insa in mod lamurit vocea indignata a parintilor.

Parintii copiilor de la bacalaureat sunt cei carora Sfantul Apostol Ioan li se adresa astfel: „Va scriu voua, parintilor, pentru ca ati cunoscut pe Cel ce este de la inceput”. Iar copiilor acestor parinti, Apostolul le scrie: „Va scriu voua, tinerilor, fiindca ati biruit pe cel viclean. V-am scris, copiilor, pentru ca ati cunoscut pe Tatal”. In umbra acestor cuvinte pline de dragoste ale Sfantului Ioan, incepem sa intelegem ca nici parintii, nici copiii, nu mai sunt demni de ele.

Dar copiii sunt rodul parintilor, sau „podoaba” lor, „lumina ochilor lor”, asa cum le place deseori sa spuna. Foarte des din pacate, doar la nivel declarativ. Pentru ca in viata reala, parintii si-au declinat competenta. Mai rau, au devenit din parinti crestini, necrestini. Din parinti iubitori, parinti delasatori. Pentru ca ei s-au straduit sa le asigure copiilor hrana cea trupeasca, dar nu i-au hranit si sufleteste.

In momentul in care copiii nu isi mai pun problema daca este moral sau „bine” sa copieze, indreptandu-se spre examen cu certitudinea declarata public ca vor copia, este clar ca nu scoala, si nici mediul nu sunt principalii vinovati. Principalii vinovati sunt parintii. Daca copilul ar fi prins furand dintr-un magazin, toata lumea ar fi de acord cu aceasta afirmatie. Daca fura in clasa, vina este aruncata asupra „sistemului”.

Niciun sistem nu forteaza pe nimeni sa devina hot sau mincinos. Nici chiar acest sistem, lumea, al carei stapanitor este diavolul. Aceasta a dovedit-o limpede Hristos, prin viata pe care a dus-o, viata care ni s-a facut singurul model mantuitor. Cati dintre copii sunt insa gata sa declare: „mai bine mor de foame decat sa fur” sau „mai bine nu iau examenul decat sa copiez”?

Se apropie, pentru fiecare dintre noi, vremea cand vom da socoteala pentru faptele noastre. Unora li se va potrivi viata vesnica, iar altora ni se va potrivi moartea vesnica. Aceasta realitate avand-o in minte, sa cautam, ca parinti, sa Il cunoastem pe „Cel ce este de la inceput” si sa-l marturisim, astfel incat copiii nostri „sa il biruie pe cel viclean”.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

„De aceasta fragmentare si scindare a simtamantului si a constiintei omul se salveaza numai prin viata divino-umana. In acest fel el se salveaza si de izolarea egoista, care nu este altceva decat semnul clar al prezentei lui satan. Pentru ca satan este cea mai insingurata fiinta in toate lumile. El a pierdut cu desavarsire simtamantul atoateunitatii macrocosmului. Intr-adevar, satan este singur in mod absolut. De aceea, egoismul oamenilor, insingurarea lor egoista, ruperea lor de atoateunitatea macrocosmului nu sunt altceva decat o pornire spre satanism”.

Citatul anterior, din cuvintele Sfantului Iustin Popovici, este suficient in el insusi sa intelegem ca, daca viata crestina ne deschide catre dragostea si smerenia lui Hristos, atunci in mod necesar opusul acestei vieti, adica egoismul nu poate duce decat la ura si insingurare.

Ne-am obisnuit insa sa numim satanism doar acea manifestare puerila a adolescentilor rataciti care profaneaza morminte si sacrifica pasari. Dar acela este doar o copilarie in raport cu adevaratul satanism, cel care a intrat atat de adanc in vietile noastre, incat nici macar nu-l percepem ca atare. Poate este explicabil ca cei care nu cred in Hristos sa nu perceapa care este lucrarea lui satan, dar noi nu avem nicio scuza daca nu o facem.

Egoismul, minciuna, toate pornirile spre rautate pe care le intalnim in si intre noi nu sunt decat abandonari ale vietii in Hristos, si ca atare, asa cum arata Parintele Iustin mai sus, ne indeparteaza de Dumnezeu si ne indreapta catre o viata care o imita pe cea a lui satan. „Pentru ca satan este satan deoarece constiinta sa de sine si simtamantul de sine al lui sunt cu desavarsire rupte de Dumnezeu si de toate celelalte fiinte si creaturi”.

Satanismul se manifesta eficient in toate, si este transparent pentru cei care vor sa-l vada. Satanismul este in inchinarea la idoli care a ajuns sa ne inconjoare – de la horoscopul de la televizor pana la distractia care pregusta iadul din „cluburi”; satanismul este de exemplu prezent in arta, atunci cand arta nu mai sensibilizeaza sufletul, ci preaslaveste materia; mai departe, satanismul se regaseste in toate domeniile lumii in care traim.

Dar mai grav decat atat, satanismul este si intre noi, intre membrii Bisericii, fie ei mireni sau chiar clerici. Satanismul este intre noi atunci cand nu mai vedem saracii care ne inconjoara, cand „ne simtim bine” in pielea noastra, ca fariseul, uitand de dreptatea vamesului. Satanismul este intre noi, distrugand viata Bisericii atunci cand in Biserica nu mai vedem Mama noastra, a poporului crestin, care ne transfigureaza vietile si ne impartaseste Duhul Sfant; satanismul este aproape atunci cand nu mai vedem decat partea vizibila a Bisericii, fie ca suntem inauntrul sau in afara ei.

In orice moment putem schimba aceste lucruri. In fiecare moment, nu doar ca noi ne putem apropia de Hristos sau ne putem departa de Hristos, dar cu fiecare actiune a noastra putem lupta eficient impotriva satanismului, diminuand viata si existenta lui, asa cum el tinde sa ne stinga viata duhovniceasca.

Faptul ca nu putem vedea aievea pustiirea si armata mortii vesnice care ne inconjoara si care se propaga prin abaterile noastre de la viata duhovniceasca, nu inseamna ca nu ne putem stradui sa o percepem si sa o intelegem. Si, precum Sfantul Simeon spune ca cine nu va vedea lumina necreata in viata aceasta nu o va vedea nici in cea viitoare, la fel daca vom ignora realitatea satanismului care ne asalteaza si nu vom lupta impotriva lui, vom avea parte de el in vesnicie.

Iar daca jugul lui Hristos este usor, atunci inseamna ca si satanismul este usor de combatut. Avem nevoie doar de lucrarea Tatalui, prin Hristos, in Duhul Sfant.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Poate unul dintre cele mai deznadajduitoare momente de dupa savarsirea unui pacat este acela in care realizam ca nu mai putem face nimic ca sa anulam fapta pe care tocmai am comis-o. Am credinta ca oricine dintre noi a simtit acest moment deznadajduitor, si de asemenea cred ca toti am simtit mangaierea salvatoare a harului din momentul Tainei Sfintei Spovedanii.

Si aceste doua extreme – deznadejdea si mangaierea – ma duc cu gandul la faptul ca dragostea este singura care poate indrepta raul, dragostea Tatalui care vindeca ranile pe care ni le si I le provocam. Dar nu vom intelege adancul dragostei cu care ne iubeste Hristos fara sa intelegem adancimea iertarii cu care ne iarta.

Multa lume priveste Taina Spovedaniei intr-un mod juridic, sau legalist. Dumnezeu este suparat pe noi pentru greselile noastre, iar noi ne ducem si ne cerem scuze, prin preot. Dar acesta este in cel mai bun caz doar un semn vazut, sau aparenta Tainei. Ce se petrece in fapt este ca Dumnezeu face pentru noi imposibilul. Savarseste in Spovedanie ceea ce cu disperare am vrea sa putem sa facem si noi, atunci cand ne copleseste regretul: Dumnezeu da timpul inapoi.

Dumnezeu nu doar iarta vina pacatului, ci lucreaza in noi anularea pacatului pe care l-am savarsit: “Eu sunt Acel Care sterge pacatele tale si nu isi mai aduce aminte de faradelegile tale” (Isaia 43, 25). Cum poate asadar Dumnezeu sa “uite”? Cu siguranta, expresia nu ne duce cu gandul la un Dumnezeu amnezic, ci la un Dumnezeu care alege sa uite. Alege nu doar sa stearga pacatul, ci sa-l elimine din propria Lui amintire.

Simt astfel ca in acest act, prin care ne sunt iertate pacatele, Dumnezeu restabileste in noi naturaletea vietii, si bunatatea ei. Si astfel mica noastra pocainta, nevrednica nici macar de mentiune, determina din partea Tatalui un raspuns mai mult decat regesc, un raspuns dumnezeiesc prin care raul nostru este indeptat, diavolul alungat si chipul dumnezeiesc restaurat.

Dumnezeu da asadar timpul inapoi, ne da inapoi timpul nostru, cel pe care l-am risipit lucrand impotriva Lui. Daca El alege sa uite pacatul nostru, sa alegem dar si noi sa uitam gresitilor nostri, nemaitinand niciodata minte raul care s-a savarsit. In acest mod, si noi vom fi reusit sa fim dumnezeiesti, dand timpul inapoi.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Ispita, sau ‘fara Mine nu puteti face nimic’

Mare este cuvantul Rugaciunii Domnesti prin care Hristos ne invata sa cerem de la Tatal neispitirea noastra!

Intelegerea obisnuita a acestei cereri este aceea ca Dumnezeu sa nu ne lase sa fim ispititi prin voia noastra. In aceasta cerere recunoastem ca suntem neputinciosi, ca fara darul Sau “nu putem face nimic”. Si pe buna dreptate, caci firea noastra cazuta ne indeamna lesne catre pacat. Virtutea vine doar prin relatia noastra cu Duhul Sfant.

Si tocmai in aceasta relatie – si in necesitatea acestei relatii – mi se pare ca se ascunde un inteles putin mai adanc al acestei cereri.

Deseori, unele ispite mi-au aparut ca irezistibile. Deseori mi s-a parut ca este prea tarziu sa mai rezist. Ispita era parca implantata in fiinta mea, ca si cum ar fi lucrat dinauntrul meu. Iar cateodata m-am simtit intarit de o putere speciala, in fata careia orice ispita parea usoara.

Explicatia fenomenelor descrise mai sus o gasim fara tagada la Sfintii Parinti, care ne invata un lucru esential, si anume ca drumul de la ispita la fapta are mai multe faze. In mare, acestea sunt: aparitia ispitei, patrunderea ei in minte, lupta mintii impotriva ispitei, invoirea omului cu ispita, imaginarea faptei in mintea lui, hotararea de a savarsi fapta si savarsirea efectiva.

Fara ispita nu ne vom putea mantui. Dar nu ne putem mantui nici daca ne invoim cu pacatul. Insa odata ce vine ispita, este vital sa luptam pana la sange impotriva ei. Uneori nu vom reusi si vom cadea. De fapt, intotdeauna vom cadea, de fiecare data cand nu-L vom chema pe Hristos in ajutor. Dar de multe ori ispita s-a transformat din leu in mielusel odata ce harul lui Dumnezeu ne-a cercetat.

Asadar, intrucat este mult mai greu sa rezistam ispitei intr-o faza avansata decat intr-una incipienta, ne rugam lui Dumnezeu sa ne cerceteze cu harul Sau astfel incat sa luptam barbateste. Iar daca ne-am invoit cu ispita, sa nu o lucram in imaginatie. Sau apoi, macar sa nu ne hotaram a o savarsi. Daca ne-am hotarat, si mai greu dar nu imposibil, sa avem o ezitare salvatoare inainte de a savarsi pacatul. In sfarsit, daca am pacatuit, macar data viitoare, caindu-ne, sa nu-l transformam in patima prin repetare.

Mi se pare dar ca in aceste cateva cuvinte ale Rugaciunii Imparatesti se ascunde intreaga noastra conlucrare cu harul dumnezeiesc. Pe acesta, Dumnezeu il trimite cu pedagogie, in infinita Lui intelepciune, luandu-l deseori de la noi, pentru a-l cauta (cu lacrimi, dupa cuvintele Sfantului Siluan Athonitul) si pentru a intelege ca, intr-adevar, „fara El nu putem face nimic”.

Paul Cocei

Articol publicat pe site-ul crestinortodox.ro.

Se socoteste in mod comun, in teologia ortodoxa, ca Dumnezeu ni Se reveleaza pe doua cai: una naturala si una supranaturala. Acestea sunt numite revelatie naturala, respectiv supranaturala. Se socoteste indeobste ca revelatia naturala este inferioara celei supranaturale, pe cat de inferioara este lumea creata fata de Persoana lui Iisus Hristos („si noi vazutu-I-am slava ca pe slava Unuia-Nascut din Tatal, plin de har si de adevar”).

Insa cateodata ne e dat sa intelegem cat de mult este prezent Hristos in natura. Ne este dat sa intelegem ca orice forma de viata este o reflexie, cat de mica, a vietii si iubirii Sfintei Treimi. Cateodata ne simtim atat de solidari cu copacii, cateodata ne este atat de apropiata verdeata pamantului, incat am dori sa le imbratisam, si cuprinzandu-le sa patrundem dincolo de aparenta lor, si sa-L imbratisam astfel chiar pe Hristos pe care il simtim vibrand in orice lucru viu.

Prin aceasta nu devenim panteisti sau panenteisti, identificandu-L pe Dumnezeu cu natura sau numind universul „Dumnezeu”. Dar parca nu ne putem imagina cum ar putea cineva sa-L iubeasca pe Dumnezeu fara sa iubeasca natura.

E ca si cum am cinsti doar o parte dintre sfinti. E ca si cum nu am cinsti icoanele. Si iata ca si aici se vadeste uratenia si absurditatea iconoclasmului. Caci si natura poarta nu chipul, ci ratiunile, gandurile lui Dumnezeu. Nu adoram natura, dar o cinstim ca pe lucrarea mainilor Lui. Si nu este deloc straina crestinilor aceasta cinstire. Noi suntem cei ce ajungem sa exclamam, cu bucurie si uimire: „Cat s-au marit lucrurile Tale, Doamne, toate cu intelepciune le-ai facut!”

Sa ignoram revelatia lui Dumnezeu din natura creata inseamna sa ne intoarcem chiar impotriva noastra. Si multi dintre noi patim asa. Ne ratacim printre betoane, dar ne ratacim pe noi insine. Si multi dintre noi ajung sa-si caute identitatea in aceasta lume gri si lipsita de viata.

Si nu ne este greu sa intelegem de ce Paradisul este o gradina. Natura poarta amprenta vesniciei Creatorului ei, si daca ne vom regasi si noi in vesnicia lui Dumnezeu, atunci vom vedea intreaga natura transfigurata, bucurandu-se impreuna cu noi.

Paul Cocei

Articol publicat pe site-ul crestinortodox.ro.

Nu exista contrazicere intre stiinta si religie, cel putin nu intre crestinism si stiinta, atata timp cat stiinta se preocupa, cum este firesc, cu cercetarea naturii. Cu alte cuvinte, atat stiinta cat si religia, in cercetarea creatiei lui Dumnezeu, sunt in total acord. Dar mai exista o conditie, una care nu este exprimata deseori: exista necesitatea ca stiinta sa fie onesta, adica sa cerceteze lucrurile fara preconceptii, fara sa plece de exemplu de la premisa „nu exista Dumnezeu”.

Din pacate, de foarte multe ori stiinta nu este asa. Pentru ca stiinta – in ansamblul ei – se transforma se pare in noua forma de inchinare a lumii. In alte cuvinte – noul zeu al lumii. De ce spunem asta? Pentru ca lumea a ajuns sa primeasca fara rezerve ca litera de lege orice verdict care poarta stampila „stiintific”. Pentru ca comunitatea stiintifica s-a inconjurat cu o preotie neoficiala insarcinata cu „popularizarea” ei. O putem vedea foarte clar in puzderia de canale TV „stiintifice”.

Ca atare, stiinta actuala nu mai are ca obiectiv aflarea adevarului, ci „ratingul”. Audienta este noul criteriu dupa care se valideaza orice teorie „stiintifica”. Canalele TV sunt acum mediul prin care toti ratacitii lumii isi pot prezenta teoriile nefundamentate ca „posibilitate stiintifica”. Ba mai mult, observam ca aceste canale mint deseori cu nerusinare, fara sa-si sustina afirmatiile.

Cel mai suparator aspect este ca tinerii, carora aceste posturi TV le-au devenit din pacate |ultimul contact real cu stiinta, sunt cea mai usoara prada. Ei au astfel posibilitatea sa invete de la posturile TV ca Hristos nu a inviat si ca crestinismul a fost inventat de Sfantul Apostol Pavel. Aceste noi invataturi, transmise subtil prin maiastre tehnici propagandistice, sunt – nu-i asa – stiintifice, chiar daca sunt prezentate fara nicio argumentatie. In consecinta, la sfarsitul documentarului, noile idei sunt definitiv implantate ca “adevaruri stiintifice” in mintea privitorilor.

Constatam asadar ca exista conflict intre stiinta si religie. Dar este un conflict nefiresc, nascut din ateismul – si chiar antiteismul – popularizatorilor stiintei. Este conflictul atat de vechi dintre Hristos si cei care ii stau impotriva, chiar daca aceasta impotrivire ia forma foarte atractiva si comoda a documentarului TV.

Si – din pacate – in cazul stiintei prezentate la TV trebuie sa ne reamintim avertismentul Mantuitorului: Feriti-va de profetii mincinosi, care vin la voi in haine de oi, iar pe dinlauntru sunt lupi rapitori.

Paul Cocei

Articol publicat pe site-ul crestinortodox.ro.