Cel mai facil si banal raspuns la aceasta intrebare este: Ortodoxia este religia rasariteana a celor ce cred in Iisus Hristos. Si daca privim lucrurile ca un istoric, sau ca un om din afara Bisericii, este probabil singurul raspuns posibil.

Dar pentru noi, crestinii, acest raspuns este unul gresit. Nu pentru ca noi nu suntem ai lui Hristos, ci pentru ca Ortodoxia nu este o religie. Ortodoxia poate parea o religie, dar nu este o religie. Hristos nu a venit pe pamant, nu a murit si nu a inviat pentru a intemeia o religie, ci pentru a ridica omul la inaltimea si la taina vietii dumnezeiesti.

Ortodoxia este un mod de viata, adica este modul de viata al celor care il urmeaza pe Hristos. De aceea cei care se numesc ortodocsi dar nu traiesc conform denumirii, nu sunt in realitate ortodocsi, ci poate doar admiratori ai ortodocsilor. Nu este suficient sa sarbatorim Craciunul si Invierea ca sa fim ortodocsi. A fi ortodox inseamna a Il urma pe Hristos nu doar in Inviere, ci si pe Cruce. A fi ortodox inseamna nu doar a asculta predica de duminica, ci a o duce in inima si a o pune in practica in tot timpul vietii.

Parintele Rafail Noica, in doar cateva cuvinte, a expus poate in modul cel mai fericit acest „mod de viata”, atunci cand a spus ca „Ortodoxia este firea omului”. Cat de frumos este acest cuvant si cat de mult trebuie ca ii place lui Dumnezeu! A fi ortodox inseamna asadar a-ti alinia firea cu poruncile lui Hristos, readucand-o in armonie cu voia si lucrarea lui Dumnezeu.

Iar daca ne referim la viata Bisericii si la mijloacele prin care ea realizeaza aceasta „venire in fire” in om (Sfintele Taine) si daca avem in vedere scopul lucrarii Bisericii (tamaduirea sufletului), vom constata din nou cu usurinta ca orice catalogare a Ortodoxiei ca „religie” este cu totul eronata. Dupa cuvintele parintelui Ioannis Romanidis, „daca iudaismul si succesorul sau, crestinismul, ar fi aparut pentru prima oara in secolul al XX-lea, ar fi fost mai mult ca sigur caracterizate drept stiinte medicale legate de psihiatrie, si nicidecum drept religii, bucurandu-se de o stralucita influenta in societatea contemporana, datorita extraordinarelor succese repurtate in domeniul vindecarii bolilor personalitatii umane”.

Iata dar ca, in cele din urma, Ortodoxia este mai aproape de medicina decat de religie. Ortodoxia, ne arata Sfintii Parinti, este vindecarea sufletului, prin credinta in Iisus Hristos si prin lucrarea tamaduitoare a Sfantului Duh. De ce, atunci, nu are ea “o stralucita influenta in societatea contemporana”? Tocmai pentru ca Ortodoxia, din pacate, este mai mult vorbita decat traita, mai mult declamata si mai putin marturisita.

Pana cand pe cei din jur nu-i vom fi convins sa vada Ortodoxia ca pe adevarata viata a omului, inseamna ca in noi ei continua sa vada „religia” care ne are ca aderenti. Din clipa in care Hristos va fi prins chip in noi, lumea va putea incepe sa vada, prin noi, lucrarea Sfantului Duh, Cel ce ne transforma din robi in prieteni ai lui Dumnezeu. Sa facem asadar ca, atunci cand ne intalneste, lumea sa nu mai simta nevoia sa se intrebe: „Ce este Ortodoxia?”

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

Conform credintei noastre, niciunul din lucrurile din aceasta lume, fie provenind din natura sau create de om, nu este rau in el insusi. Toate lucrurile au o utilitate, si toate pot fi folosite atat spre scopuri bune, cat si spre scopuri rele. Chiar daca uneori ne este greu sa observam utilitatea unor lucruri care ne inconjoara, ea exista cu siguranta, doar ca noi nu avem vederea necesara pentru a le observa.

Din pacate insa, folosirea lucrurilor – in general -, chiar daca poate merge spre bine, tinde sa mearga catre scopuri rele. Oricum am privi lucrurile, si oricat am dori sa justificam nejustificabilul, nu putem sa nu observam ca lucrurile sunt mai mult “abuzate” decat „utilizate” in ziua de azi. Pervertind o pornire imperativa de a cauta infinitul, care este sadita in el, omul se adanceste, se scufunda in folosirea lucrurilor, precum un copil care are in fata sa o jucarie cu care ar vrea sa se joace la nesfarsit, uitand de parinti, de lume si de ceilalti copii.

Si astfel viata omului se desfasoara intre doua “lucruri”: lucrul de la servici, care este o corvoada care trebuie indeplinita pentru hrana trupului, si lucrul de acasa sau din timpul liber. Si omul se trezeste sub domnia lucrurilor, stapanit de ele fara putinta de scapare: se foloseste de ele ca sa produca bani cu care sa se foloseasca de ele.

Lucrurile sunt idolii la care se inchina societatea actuala. Si indraznesc sa spun ca inchinatorii actuali sunt mai de plans decat idolatrii din vechime, pentru ca aceia inca mai pastrau o doza de spiritualitate. Ei credeau ca in idolii de piatra sau de lemn se salasluiesc fiinte spirituale, carora li se inchinau. Idolatrii moderni se inchina numai pietrei, sau mai degraba, plasticului.

Se crede indeobste ca robotizarea inseamna introducerea robotilor in industrie. Eu as zice ca acelasi termen se aplica mai cu succes in cazul transformarii oamenilor. Transformarea omului in robot se face prin aplecarea lui cvasitotala asupra lucrurilor. Nemaivazand nimic spiritual in univers, omul robotizat se misca intre necesitati. Nu stie de unde vine sau incotro se indreapta, dar stie ca nu exista Dumnezeu, ca nu exista viata dupa moarte, ca nu exista de fapt decat ceea ce vedem, si ca atare foamea este intotdeauna mai puternica decat dragostea, si de fapt este mai puternica decat orice. Este mai usor pentru el sa isi justifice lasitatea de a nu lupta pentru sufletul lui, negandu-l.

Am descris mai sus un model pe care il intalnim din ce in ce mai des. Dezinteresul pentru spiritualitate se imbina in mod naucitor de rapid astazi cu interesul pentru materie. Fie ca vorbim de computer, sau de asa-numitul „telefon mobil”, sau dei mai nou aparutele tablete, simptomele sunt aceleasi: dezinteres pentru oameni si interes pentru lucruri. Il intalnim din ce in ce mai des. Din pacate, e suficient sa ne uitam in jur sau in noi.

Dar nu trebuie sa deznadajduim, pentru ca Hristos ne-a invatat ca „ceea ce nu e cu putinta la oameni, e cu putinta la Dumnezeu”. Trebuie sa fim realisti, intelegand ca robotizarea omului va duce probabil la o noua forma de sclavagism, exploatarea omului de catre om facandu-se astazi cu consimtamantul celui exploatat. Dar noi suntem liberi, suntem meniti sa fim liberi. Insa aceasta libertate nu poate veni decat prin eliberarea de patimi, dintre care una dintre cele mai mari este dependenta de lucruri.

Nu impotriva lucrurilor sau a oamenilor trebuie sa luptam, ci impotriva fascinatiei si puterii pe care o au lucrurile asupra noastra, astfel ca atunci cand vom fi chemati, sa putem spune impreuna cu Pavel, ca suntem liberi, caci “sunt incredintat ca nici moartea, nici viata, nici ingerii, nici stapanirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici inaltimea, nici adancul si nici o alta faptura nu va putea sa ne desparta pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea intru Hristos Iisus, Domnul nostru”.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

 

Daca aruncam o privire – chiar si superficiala – asupra Vechiului si Noului Testament, observam intre ele multe diferente, dar si o evidenta continuitate, a carei cheie spre intelegere este Hristos. Una dintre diferente insa, destul de evidenta, este discutia despre „neam” sau „popor”. Daca in Vechiul Testament textele abunda in referinte la „popor” si „neam”, in Noul Testament nu mai intalnim aceasta densitate. Aceasta ar putea duce la parerea conform careia discutia despre neamuri nu isi mai are locul in teologia crestina.

Pentru a putea sesiza sursa acestei diferente de orientare intre legea veche si cea noua, trebuie sa intelegem ca Legea Veche a fost si legea de functionare a unui intreg popor, si anume poporul iudeu. Urmasii lui Avraam, condusi ulterior de Moise inapoi in Canaan, au fost alesi si separati ca neam de catre Dumnezeu, care S-a constituit ca si conducator al lor. Dumnezeu Insusi i-a hranit cu mana in desert, i-a condus in razboaie si prin mainile conducatorilor lor a facut numeroase minuni.

Poporul evreu a devenit astfel o insula de credinta dreapta intr-o intreaga lume de necredinta. Aceasta „osebire” a iudeilor a avut ca scop principal pregatirea pentru Intruparea Fiului lui Dumnezeu, lucru care s-a petrecut prin nasterea Sa din Fecioara Maria, desavarsindu-se in Iisus Hristos planul de mantuire a lumii.

In Hristos „nu mai este iudeu, nici elin”. Credinciosi lui Dumnezeu, suntem toti poporul Lui. Impartasirea cu Hristos care „prinde chip in noi” devine mult mai puternica, ca legatura intre noi, decat orice legatura pamanteasca. De aceea „Biserica Ortodoxa Romana” este o sintagma care desemneaza doar o organizare vazuta a poporului lui Hristos. Toti „numele Lui chemam”, si prin aceasta, prin inchinarea pe care I-o aducem, credem si marturisim ca El este conducatorul real al vietilor noastre. Poporul lui Dumnezeu revendica o conducere mai inalta decat toate cele care sunt in lumea aceasta.

Dar acest lucru nu inseamna ca nationalitatile – neamurile – au fost desfiintate. Desi suntem un singur popor in Hristos, fiecare dintre noi apartine in continuare unui neam; iar neamul are si el o istorie a lui si o cale a lui. Iar daca un singur om este atat de important pentru Hristos incat mare bucurie se face in cer pentru mantuirea lui, cu cat mai mult este important un popor. Si precum un om cade in pacat dar se poate ridica, la fel si un popor – dupa cum vedem in cazul poporului iudeu – poate cadea in pacate grave, dar isi poate si reveni.

Se pune asadar problema mantuirii neamului, mai ales ca, asa cum ne invata Sfantul Apostol Pavel, toti vom invia in Hristos, „dar fiecare in randul cetei sale”. Chiar daca legatura in duh este mai puternica decat legatura de sange, cea din urma nu este desfiintata; in propria fire umana simtim necesitatea de a fi parte a unei familii, a unei comunitati si in cele din urma a unui neam.

Facandu-ne parte a unui popor, in mod necesar ne identificam intr-o anumita masura cu el, avand fata de cel de un neam cu noi responsabilitatea pe care o avem catre un frate. Si precum atunci cand intr-o familie nu domneste dragostea frateasca se petrece o neoranduiala si o alunecare de la calea dreapta, lipsa de dragoste de neam conduce la o dezorganizare si la o scarbire a oamenilor fata de propriul popor. Si putem considera ca, precum vedem ca diavolul lupta impotriva familiei cautand sa distruga dragostea dintre soti si dintre copii, la fel duce o lupta si impotriva popoarelor, binestiind ca un popor dezbinat si pacatos isi raceste dragostea pentru Dumnezeu. Iar un popor care nu asculta glasul lui Dumnezeu, la fel ca o turma ratacita, este in pericol oricand sa cada in prapastie.

Dar chiar si pe marginea prapastiei, turma poate fi salvata de pastorul care este in cautarea ei, atata vreme cat este dispusa sa asculte glasul lui, chiar si in ultimul ceas. Asa se face ca vedem popoare binecredincioase pe care vicisitudinile pe alocuri groaznice ale istoriei nu le descumpanesc decat in aparenta. Cu picioarele intarite de credinta, orice popor este imposibil sa fie clintit.

De aceea consider ca este nevoie de rugaciune pentru mantuirea neamului, in acest ceas intunecat, in care nu doar conducatorii lumesti ai poporului il conduc pe cai gresite, dar nici poporul nu mai aude glasul lui Dumnezeu. Parafrazand un celebru cuvant al Sfantului Siluan Atonitul, cred ca nu avem conducatori buni si pentru faptul ca noi insine nu suntem oameni buni. Deznadajduiti, nu credem in posibilitatea ca Dumnezeu sa inmoaie si sa intoarca inimile conducatorilor, sa le dea intelepciune si dragoste pentru cei obiditi. Ne dovedim astfel necredinciosi in puterea lui Dumnezeu de a mantui poporul sau.

Si ca sa intelegem ca nu doar conducatorii sunt responsabili de soarta neamului in fata lui Dumnezeu, iata cum explica Sfantul Nicolae Velimirovici soarta Romaniei in Primul Razboi Mondial: „Romania a intrat in razboi tarziu, si atunci cu socoteala sa castige, iar nu pentru dreptate si pentru slava lui Dumnezeu. De aceea a fost lovita si infranta fulgerator de catre vrajmas, care i-a ocupat si capitala. Asta s-a intamplat din pricina depravarii si vietii usuratice a bogatilor ei boieri, care faceau ce este rau inaintea Domnului. Dar in cele din urma Romania a intrat in randul invingatorilor si mult pamant a castigat. Si asta datorita poporului ei patimitor si iubitor de osteneala, precum si datorita dreptatii aliatului ei, Serbia”.

Asadar pentru lucruri ca acestea se cuvine sa ne rugam lui Dumnezeu: sa ne dea dragoste pentru patimire si osteneala, sa dea intelepciune conducatorilor sa nu faca ce este rau inaintea Domnului; nu in cele din urma, sa ne dea aliati binecredinciosi, nedorind asadar aliati bogati si puternici dar rai.

In vremea cand intunericul se intinde peste toate neamurile, doar Dumnezeu este „Lumina cea adevarata care lumineaza pe tot omul, care vine in lume”, si aceasta este mantuirea neamului.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

Este destul de raspandita ideea fatalista conform careia omul, in esenta, este neschimbabil. Incorigibil. Toate rautatile sale pot fi doar mascate in spatele unor conveniente, dar ele tot ies la iveala in cele din urma. Conform sustinatorilor acestei idei, nu are niciun rost sa credem ca cei din jurul nostru pot deveni mai buni. De aceea de multe ori ei propun sa fugim de ei, abandonandu-i in suferinta si in pacatele lor.

Desigur ca ideea este gresita. Avem insa de a a face aici cu un mit al societatii contemporane, o credinta care prinde radacini si se dezvolta mai ales datorita aspectului ei „comod”. Ea confera celor care o cred posibilitatea de a-si inabusi constiinta care le semnaleaza faptul ca au o responsabilitate pentru omul de langa ei.

Despre faptul ca omul se poate schimba ne invata nu doar Hristos si lucrarea Bisericii, ci si viata celor necredinciosi. Desi marea majoritate a oamenilor imbratiseaza acest fatalism in ceea ce ii priveste pe ceilalti, ei insisi se straduie – in multe cazuri din rasputeri – sa schimbe anumite aspecte din fiinta lor. Un bun exemplu in acest sens sunt cei care incearca – si unii reusesc – sa renunte la anumite vicii, precum fumatul.

Dar, desi omul se poate schimba, el totusi nu se poate imbunatati fara Hristos, adica fara lucrarea Duhului Sfant. Caci schimbarile pe care le realizeaza cei necredinciosi – in ce priveste de exemplu viciile – nu produc in ei insisi virtuti. Iar noi stim ca in domeniul patimilor si a virtutilor nu exista „teren neutru”. Asa incat pentru om nu este suficient sa renunte la o patima. Pentru a se schimba cu adevarat, trebuie sa o inlocuiasca cu o virtute. De exemplu, nu este suficient ca omul manios sa nu se mai enerveze. El trebuie sa se sarguiasca, sa lucreze, si cu ajutorul lui Hristos, sa reuseasca sa capete virtutea pozitiva a blandetii, care nu este tot una cu „a nu se mania”. Altfel, dupa cum vedem in multe cazuri, patima – care fusese alungata, dar nu ucisa – revine, si de obicei cu o furie si mai mare. Intelegem astfel de ce Hristos ne-a atentionat: „fara Mine nu puteti face nimic” si „cine nu aduna cu Mine risipeste”.

In fiecare clipa, in fiecare parinte duhovnicesc pe care il cercetam, sau in fiecare tanar care renunta la viata desfranata pe care a dus-o pentru a Il cauta pe Hristos in Biserica Lui, vedem lucrarea de preschimbare pe care o realizeaza Duhul Sfant. Iar cei care au dus lupta cea buna si au ajuns asemanatori lui Hristos sunt modelele noastre concrete; multi dintre ei, plecand din cele mai joase stari ale pacatului au ajuns „casnicii lui Dumnezeu”, primind cu bucurie chinurile si chiar moartea pentru dragostea lui Hristos.

Sa intelegem asadar ca de fiecare data cand suntem neincrezatori in posibilitatea de a ne schimba, suntem de fapt necredinciosi in ce priveste lucrarea lui Hristos, tagaduind-o si aducandu-ne astfel deznadejde si tristete. Sa fim asadar credinciosi, schimbandu-ne cugetele si simtirile si curatindu-ne mintea in asteptarea cu nadejde a petrecerii vesnice in Imparatia lui Hristos!

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

 

Exista pareri conform carora Biserica noastra ar fi abandonat cinstirea sambetei – ziua de odihna a evreilor -, pentru a o inlocui cu Duminica (Ziua Domnului). Aceste voci ne acuza ca am incalca a patra porunca a Decalogului.

Ceea ce pierd insa din vedere acesti acuzatori este ca Mantuitorul a inviat. Invierea este cel mai important eveniment din istoria lumii si a mantuirii; inviind, Hristos a rupt zagazurile mortii, a indumnezeit firea omeneasca si ne-a deschis noua portile raiului. Invierea, in acest context, implineste desavarsirea Creatiei, intrucat in acea uimitoare „prima zi a saptamanii” omul a fost refacut, am putea zice re-zidit in Hristos. Acesta este motivul pentru care Sfintii Parinti au numit-o chiar „ziua a opta”, Ziua cea neinserata a Imparatiei.

Privind astfel lucrurile, ne putem intreba daca nu cumva prin faptul ca sarbatorim Invierea, lasam la o parte sambata. Dar aceasta este doar o aparenta. In realitate, indraznesc sa afirm ca doar Biserica noastra cinsteste adevarata natura a sambetei.

In primul rand, sambata are un caracter special in randuiala noastra bisericeasca. De exemplu, chiar in acest post, al Nasterii Domnului, sunt numeroase dezlegari la peste nu doar Duminica, ci si sambata.

Iar daca ne referim la conceptia Bisericii noastre, trebuie inteles ca pentru noi, orice zi de sambata este o sarbatorire a Sambetei celei Mari, la fel cum Duminica este sarbatoarea Zilei Invierii. Iata dar cu ce cantari intampinam Marea Zi a Sambetei:

„Ziua de azi mai inainte a inchipuit-o cu taina marele Moise, zicand: Si a binecuvantat Dumnezeu ziua a saptea; ca aceasta este Sambata cea binecuvantata; aceasta este ziua odihnei, in care S-a odihnit de toate lucrarile Sale Unul-Nascut, Fiul lui Dumnezeu, prin randuiala mortii, dupa trup odihnindu-Se; si la ceea ce era iarasi intorcandu-Se, prin Inviere, ne-a daruit noua viata vesnica, ca un singur bun si iubitor de oameni” (Slava de la Vecernie, Sambata Mare).

Intelegem astfel din cantarea de mai sus intelesul tainic al „zilei de odihna”: odihna lui Dumnezeu de lucrarile Sale, in ziua a saptea a creatiei, reprezinta un chip – sau o prefigurare – a odihnei lui Hristos din Marea Sambata, intre Rastignirea si Invierea Sa. Mai observam si ca Sambata este Mare doar in legatura cu Duminica, caci odihna lui Hristos este in vederea Invierii, in pregatirea ei. Caci fara Inviere, dupa cum spune si Sfantul Apostol Pavel, „zadarnica este atunci propovaduirea noastra, zadarnica este si credinta voastra”.

Obsevam cu usurinta astfel ca cei care lupta impotriva sarbatoririi Duminicii lupta de fapt impotriva Invierii, caci pentru ei este mai importanta litera legii lui Moise decat Duhul Evangheliei lui Hristos. Nu intamplator ei sunt aceiasi care lupta pentru respectarea tuturor presciptiilor legii iudaice, de care Sfintii Apostoli, in Sinodul de la Ierusalim, ne-au dezlegat. Sunt aceiasi care prefera sa dea exemple si citate din Vechiul Testament, ignorand aproape cu desavarsire Noul Testament.

Sa ne ferim astfel de cei care nu inteleg cat de mult Biserica, Mireasa lui Hristos, iubeste Invierea Mirelui ei. Sa ne alipim astfel de Parintii cei intelepti ai Bisericii, precum Sfantul Ignatie Teoforul, Sfantul Iustin Martirul si ceilalti, care marturisesc la unison credinta pe care au primit-o chiar de la Sfintii Apostoli, sarbatorind in Duhul Sfant Duminica, din Ziua Invierii si pana astazi.

Sa ne ridicam mintile de la litera acestei lumi catre Duhul lui Hristos, praznuind Marea Sambata intru desavarsirea Zilei Invierii, de a carei lumina neinserata sa ne daruiasca Domnul a ne impartasi in veci!

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

Celula, dupa cum invatam cu totii inca de mici, reprezinta unitatea fundamentala a vietii. Ea este “caramida” din care sunt construite toate organismele, de la cele mai mici (unicelulare) pana la cele mai complexe. Corpul omenesc este astfel constituit din aproximativ 1 trilion de celule (1000 de miliarde).

Acum 100 de ani despre celule nu se stia aproape nimic, intrucat tehnologia nu permitea observatia amanuntita a compozitiei si mecanismelor celulei. In acest context era posibil ca Ernst Haeckel, celebrul evolutionist german, sa afirme, intr-una din cartile sale, ca celula nu este „nimic mai mult decat o mica gramajoara de mucus sau vascozitate, fara forma, mobila, consistand dintr-o combinatie albuminoasa de carbon”.

Cercetarea moderna a scos insa la lumina faptul ca celula reprezinta ceva mai mult decat o „combinatie de carbon”, si anume o adevarata culme a tehnologiei.

Sintetizarea proteinelor, minune a tehnicii

Una dintre functiile de baza ale celulelor este sintetizarea, adica producerea, de proteine. Proteinele sunt esentiale pentru mentinerea activitatilor celulare. Pentru sintetizarea proteinelor, celula functioneaza ca o veritabila uzina.

Orice fabrica omeneasca foloseste, pentru dezvoltarea produselor care ies pe portile ei, o gama larga de planuri, scheme, adnotari si revizuiri; toata aceasta documentatie este necesara pentru ca lucratorii sa execute produsele conform specificatiilor. In caz contrar, produsul finit nu poate fi obtinut decat ca rod al intamplarii, iar rata esecurilor ar fi foarte mare. In mod asemanator, celula contine inauntrul ei „manualul constructiv”, reprezentat de ADN (acid dezoxiribonucleic). ADN-ul, care este codificat folosind un veritabil „alfabet” de 4 litere, contine cea mai mare parte din informatiile necesare pentru constructia si mentinerea tuturor sistemelor necesare organismului.

Dar, in timp ce fabricile omenesti produc in general pe aceeasi linie de asamblare un numar limitat de produse – de obicei unul singur -, celula poate sintetiza sute de proteine in acelasi timp. Toate cele 200.000 de tipuri diferite de proteine necesare organismului uman sunt sintetizate in celula.

Celula incepe producerea proteinei atunci cand organismul sau celula insasi are nevoie de ea. Productia celulei incepe cu obtinerea unei copii a ADN-ului, care este stocat in nucleu. O serie de enzime, lucrand impreuna, copiaza secventa relevanta din ADN producand astfel asa-numitul ARN mesager (acid ribonucleic), care are rolul de a transporta informatia catre ribozomi.

Ribozomii reprezinta unitatile de productie are celulei. Ribozomii parcurg instructiunile, de la inceputul sirului de ARN; fiecare cod din ADN este facut din trei baze numite codron, reprezentand un aminoacid din lantul proteic. Folosind ordinea din ARN, ribozomii unesc aminoacizii formand un lant; unul cate unul, aminoacizii sunt adusi la o molecula numita ARN de transfer (ARNt), care cara atat amino-acidul, cat si adresa la care trebuie sa duca incarcatura. ARN-ul de transfer, ajungand la ribozom, se aliniaza la adresa continuta in transcrierea ARN-ului mesager (ARNm). Ribozomul se muta cu un codron mai departe in transcrierea ARNm, unde soseste urmatoarea molecula de ARNt depozitand alt aminoacid. Odata ce toti codronii au fost „cititi”, amino-acizii se unesc formand noua proteina.

Procesul descris mai sus este de fapt doar o umbra a ceea ce se intampla in realitate in aceasta minune a miniaturizarii. Procesele reale sunt incredibil de complexe si depasesc capacitatea mintii omenesti de intelegere.

Dar, trecand peste neajunsurile mintii omenesti, se poate observa cu usurinta ca acest mecanism descris mai sus este incomparabil mai optim pentru activitatea de productie decat orice fabrica imaginata de om. Mai mult decat atat, celulele sunt atat de complexe incat contin centrale energetice, numite mitocondrii, care sunt mult mai eficiente decat cele create de om. Se cuvine de asemenea sa ne minunam si de capacitatea de replicare a celulei. Sa nu uitam – fiecare dintre noi a pornit de la o singura celula!

Cu adevarat, daca ne vom cazni sa cercetam adancurile creatiei, nu vom putea decat sa ne minunam in fata intelepciunii si purtarii de grija a lui Dumnezeu! In cele mai minuscule componente ale vietii, care nu se vad cu ochiul liber, omul descopera perfectiunea si incomparabila frumusete a Creatorului. De aceea Lui I se cuvine lauda, iar noua ni se cuvine sa putem spune, impreuna cu regele David: „Adusu-mi-am aminte de zilele cele de demult; cugetat-am la toate lucrurile Tale, la faptele mainilor Tale m-am gandit”.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

 

„Asemenea si barbatii lasand randuiala cea dupa fire a partii femeiesti, s-au aprins in pofta lor unii pentru altii, barbati cu barbati, savarsind rusinea si luand cu ei rasplata cuvenita ratacirii lor” (Romani 1, 27)

Este „in firea lucrurilor” ca sensurile cuvintelor unei limbi – adica a cuvintelor folosite intr-o societate – sa se schimbe. Aceasta pentru ca – dupa cum auzim deseori – limba este vie, ea este intr-o schimbare continua, la fel cum sunt si oamenii.

Dupa cum este insa lesne de observat pentru orice om care inca mai are capacitatea de a observa, nu toate schimbarile duc la rezultate bune. Iar schimbarile cuvintelor au totdeauna corespondent intr-o anumita schimbare a gandirii si purtarii oamenilor.

Exista in aceasta lume a noastra multi „profeti mincinosi”, deghizati in pazitori ai moralei societatii actuale, care lupta din rasputeri sa schimbe intelesul unor cuvinte care nu le convin. Unul dintre cele mai asediate cuvinte este „normal”. Si este firesc ca acest cuvant sa fie tinta predilecta a asaltului, din moment ce este singurul cuvant folosit pe scara larga care le poate aminti oamenilor de versetul citat mai sus.

Vedeti, realitatea este mustratoare pentru cei aflati sub stapanirea patimilor. Dupa cum ne explica tot Sfantul Apostol Pavel, realitatea il mustra pe orice om prin propria constiinta, care se dovedeste a fi un adevarat judecator personal. Omul are insa puterea de a-si asfixia constiinta, de a o inchide in temnita inimii sale. Dar realitatea o poate resuscita; morala dreapta poate transforma in orice moment constiinta intr-un inamic feroce. Asadar, pentru a se pune la adapost de mustrarile constiintei, dar si pentru a favoriza instalarea patimii in societate, lupii in piei de oi – incurajati de altfel de dezagregarea moralei laice – redefinesc cuvantul „normal”.

De aceea, in ziua de astazi nu mai este „normal” ca barbatul sa se impreuneze cu femeia, intrucat la fel de „normala” este si impreunarea dintre doi barbati. S-ar parea ca sensul cuvantului se largeste pentru a permite mai multe situatii „normale”. De fapt, el este desfiintat. Totul este normal. Orice este „normal”, pentru ca normalitatea devine subiectiva. Normalitatea se raporteaza la fiecare om. Pentru homosexual, normal inseamna sa se impreuneze cu alt barbat, va spune el, la fel cum pentru un om credincios este normal sa mearga la Biserica. Fiecare isi defineste si isi asuma „normalitatea” proprie.

Dar nu este si firesc. Oricat ar incerca sa asalteze, sa darame, sa faramiteze si sa desfiinteze cuvintele care nu le plac, impatimitii lumii nu vor reusi sa desfiinteze realitatea. Nu au cum sa arate ca este propriu firii sa traiasca impotriva procrearii, deci ca neamul omenesc sa nu se inmulteasca (caci acolo duce pacatul nefiresc), la fel cum nu au cum sa arate ca este firesc ca omul sa fumeze, sau sa se imbete, sau sa violeze copii etc.

Firescul este baricada Ortodoxiei, pe care pacatul nu o poate trece. „Ortodoxia este firea omului”, spunea Parintele Rafail Noica, si acest cuvant este suficient pentru a tine la distanta lumea patimilor de lumea oamenilor firesti. Daca vreti, aceasta distanta este prapastia dintre bogatul nemilostiv si sanul lui Avraam.

Normalul lumii ne devine din ce in ce mai nefiresc. Si acesta ar trebui sa reprezinte un mare semnal de alarma pentru locuitorii cetatilor actuale. Pentru ca nu trebuie sa uitam ca cetatenilor din Sodoma li se parea foarte normala dorinta lor de a se impreuna cu oamenii (ingerii) gazduiti de Lot. In urma lor nu a ramas decat foc, pucioasa, si amintirea unor vremuri care par a se reintoarce.

„Si au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricacios cu asemanarea chipului omului celui stricacios si al pasarilor si al celor cu patru picioare si al taratoarelor.
De aceea Dumnezeu i-a dat necuratiei, dupa poftele inimilor lor, ca sa-si pangareasca trupurile lor intre ei,
Ca unii care au schimbat adevarul lui Dumnezeu in minciuna si s-au inchinat si au slujit fapturii, in locul Facatorului, Care este binecuvantat in veci, amin!
Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocara, caci si femeile lor au schimbat fireasca randuiala cu cea impotriva firii;
Asemenea si barbatii lasand randuiala cea dupa fire a partii femeiesti, s-au aprins in pofta lor unii pentru altii, barbati cu barbati, savarsind rusinea si luand cu ei rasplata cuvenita ratacirii lor.
Si precum n-au incercat sa aiba pe Dumnezeu in cunostinta, asa si Dumnezeu i-a lasat la mintea lor fara judecata, sa faca cele ce nu se cuvine.
Plini fiind de toata nedreptatea, de desfranare, de viclenie, de lacomie, de rautate; plini de pizma, de ucidere, de cearta, de inselaciune, de purtari rele, barfitori,
Graitori de rau, uratori de Dumnezeu, ocaratori, semeti, trufasi, laudarosi, nascocitori de rele, nesupusi parintilor,
Neintelepti, calcatori de cuvant, fara dragoste, fara mila;
Acestia, desi au cunoscut dreapta oranduire a lui Dumnezeu, ca cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai ca fac ei acestea, ci le si incuviinteaza celor care le fac.” (Romani 1, 23-32);

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

Daca ne vom pierde mantuirea, ne-o vom fi pierdut cu siguranta indeosebi pentru ca am ales sa ne petrecem gresit timpul. Auzim deseori multi oameni care zic: „nu stiu ce sa fac ca sa mai treaca timpul”, oameni plictisiti, care nu asteapta in fapt nimic – nici de la ei, nici de la altii.

Exista posibilitatea ca timpul petrecut sa nu ni-l petrecem crestineste. Ba este chiar foarte probabil, caci acest lucru se intampla de fiecare data cand nu ne gandim la cel de langa noi, adica foarte des. Insa cu cat este mai degradant pentru noi sa ne pierdem timpul mantuirii intr-o aglomerare de nimicuri, adica de lucruri mici, lipsite de orice importanta!

In 5 secunde putem spune rugaciunea inimii: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!”; in aceleasi secunde, insa, putem spune o injuratura, sau ne putem imagina o nelegiuire. Acestea lumea le savarseste in fiecare clipa, noi insa nu suntem ai lumii. Ca atare, daca noi intelegem cat de aproape suntem de iad, datori suntem sa fugim de el, nu sa ni-l apropiem. Cele 5 secunde nu se mai intorc niciodata. Cum le-am folosit, asa au ramas.

Stim deci din intelepciunea Bisericii ca timpul mantuirii este timpul prezent, nu cel viitor si nici cel trecut. Prezentul, momentul actual, acele 5 secunde, sunt terenul pe care se da batalia. Si cine isi induhovniceste prezentul isi castiga mantuirea. Diavolul insa, pare a fi dezvoltat si el, in paralel, un sistem prin care sa ne fure prezentul intr-un mod foarte subtil, incercand sa ne ofere alternativa multor „nimicuri”.

Practic: daca analizam ceea ce ni se intampla in fiecare zi, vom observa ca, in societate, chiar si in decursul unei singure ore, avem foarte multe evenimente, fie ele intamplari sau discutii. Din acestea, majoritatea nu doar ca nu sunt ziditoare, dar sunt chiar inutile. Nu adauga nimic, nici duhovniceste, nici trupeste. Ceea ce fac, insa, aceste nimicuri, este sa ne ucida pe noi. Precum tigara care erodeaza capacitatea fumatorului de a respira normal, nimicurile erodeaza capacitatea noastra de a simti duhovniceste; iar simtirea duhovniceasca nu poate exista fara linistea mintii.

Si astfel trece o ora, trece o zi, trece o saptamana, o luna, apoi trec anii din ce in ce mai repede, si cel care a cautat sa-si „petreaca timpul” (de parca timpul ar trebui „consumat”) se trezeste ca de fapt nu a facut nimic. Nu doar ca nu si-a agonisit mantuirea – pe care nici n-a cautat-o – dar cel mai trist este ca si-a vandut-o pe „nimica toata”.

Nimic nu se obtine fara lupta. Iar daca tinta este viata vesnica, atunci lupta pentru ea este mai grea decat oricare. De nu vom lupta insa, viata noastra, la sfarsitul ei, va fi doar o oglinda sparta in atat de multe cioburi incat in niciunul din ele nu se va reflecta nimic. Daca insa vom lupta pana la sange, vom capata de la Hristos putere asupra nimicului, iar nimicurile diavolesti vor fi covarsite de plinatatea divina, a carei stralucire se va reflecta in noi, in vesnicie.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

„Pe 9 septembrie, multimile dadeau buzna in catedrala pentru adapost in vremea in care Hrisostomos, palid din cauza postului si a lipsei somnului, savarsea ultima sa slujba. Sfanta Liturghie s-a savarsit in vreme ce politia turca a venit in biserica si l-a luat pe Hrisostomos. Generalul turc Nouredin Pasa, cunoscut ca “macelarul din Ionia”, intai l-a scuipat pe Mitroplit si apoi l-a informat ca un tribunal din Angora (acum Ankara) l-a condamnat deja la moarte. O multime a sarit pe Hrisostomos si i-a scos ochii. Sangerand profund, a fost tarat pe strazi apucat de barba. A fost batut si lovit si i-au fost taiate parti din trup. In acest timp Hrisostomos, cu fata acoperita de sange, se ruga: “Parinte Sfinte, iarta-le lor, pentru ca nu stiu ce fac”. Din cand in cand, atunci cand avea puterea, ridica mana si isi binecuvanta persecutorii; un turc, dandu-si seama de ceea ce facea Mitropolitul, i-a taiat mana cu o sabie. Mitropolitul Hrisostomos a fost apoi rupt in bucati de catre multimea furioasa”.

Astfel trecea la Domnul, pe 9 septembrie 1922, Sfantul Mucenic Hrisostomos, Mitropolitul Smirnei (astazi Izmir), ucis de turci, in orasul lipsit de aparare si pe care a refuzat sa-l abandoneze, zicand: „Este traditia Bisericii Grecesti si datoria preotului sa ramana cu parohia lui”. Este insa doar unul dintre cei peste 3,5 milioane de crestini exterminati de turci intre anii 1894 si 1922.

Masacrele au inceput in 1894, atunci cand sultanul Abdul Hamid a initiat politica sa de genocid impotriva armenilor din Imperiul Otoman. Ulterior, in momentul izbucnirii Primului Razboi Mondial, guvernul turc a decis sa elimine intreaga populatie crestina, formata din crestini greci, armeni, sirieni si nestorieni. Epurarea a continuat si s-a intensificat spre finalul razboiului. Faptul ca aceasta operatiune criminala a fost indreptata impotriva crestinilor mai ales datorita credintei lor, reiese cu usurinta din faptul ca episcopii, si clericii in general, au fost tintele predilecte ale persecutiei.

Eliminarea prezentei crestinilor din actuala Turcie a culminat cu ocuparea de catre turci a orasului Smirna, atunci cand Mitropolitul Hrisostomos a fost martirizat. Odata cu el, populatia crestina din oras (rezidenti dar si refugiati) a fost masacrata. Multi au fost ucisi direct de soldatii turci care au mers din casa in casa omorand, jefuind si violand. In cele din urma, soldatii turci, condusi de ofiterii lor, au turnat cherosen pe cladirile si casele din sectoarele grecesti si armenesti, dandu-le foc. Astfel au pierit 100.000 de crestini greci si 30.000 de crestini armeni intr-un moment mult mai cutremurator decat sacrificarea de catre debilul Nero a cetelor de crestini din Roma.

Trebuie subliniat ca toate aceste masacre au fost supervizate, cu ingaduinta, de puterile vestului asa-zis „crestin”. In largul Smirnei au asistat la evenimente vasele de razboi ale armatelor Frantei, Marii Britanii si Americane.

Astfel a disparut din istorie populatia crestina din Anatolia, populatie crestina ale carei radacini mergeau pana la inceputul crestinismului. Inca o data, crestinii au castigat cu sangele jertfei lor cununile de martiri, precum au facut-o inainte in Ierusalim, in Roma, in Constantinopol si in toata lumea.

Se cuvine sa ne rugam, precum Sfantul Hrisostomos al Smirnei, Parintelui ceresc sa ierte pacatele ucigasilor turci, care nu realizau ce faceau, si probabil nu realizeaza nici astazi. Dar se cuvine de asemenea sa nu uitam jerfa martirilor nostri, pe care bine este sa-i laudam in veci, ca pe unii care au urmat Mantuitorului pana la moarte, aratandu-ne astfel ca trebuie sa fim pregatiti pentru chemarea lui Hristos in orice moment.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

Mama dupa trup a Domnului nostru Iisus Hristos este cea pe care noi, credinciosii ortodocsi, o numim „Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu”. Multe sunt insa numirile ei, si nenumarate sunt laudele pe care i le aducem; Biserica o numeste asfel „mai cinstita decat heruvimii si mai marita fara de asemanare decat serafimii”, sau „Imparateasa cerurilor”.

Motivul evlaviei crestine pentru Maica Domnului este insa tainic, aflat in intelegerea adanca a relatiei dintre ea si Hristos, si dintre ea si lume; aceasta intelegere, disponibila oricarui credincios prin luminarea Duhului Sfant, este in schimb complet opaca oricarui necredincios. Daca in cazul lui Iisus Hristos, a Invierii sau a istoriei mantuirii in general, necredinciosii se pot apropia rational, din Biblie – chiar daca de multe ori gresind datorita talcuirii gresite -, in cazul Maicii Domnului acest demers nu duce nicaieri, deoarece pentru a ajunge la intuirea a ceea ce inseamna ea in relatie cu noi este nevoie de o relatie adevarata, in Sfantul Duh, cu Hristos.

Astfel, noi nu ne inchinam Maicii Domnului pentru ca am ajuns rational la concluzia ca e bine sa o facem, ci pentru ca Maica Domnului ni s-a aratat noua, apropiindu-ni-se ea, cu toata dragostea de Mama pe care o are pentru noi. Noi ne inchinam Maicii Domnului pentru ca o iubim, asa cum fiul isi iubeste mama. Nimeni nu va incerca sa explice rational in ce consta dragostea unui fiu catre mama sa, sau nimeni nu se va mira ca fiul isi iubeste mama. La fel si noi, crestinii, o iubim pe Maica Domnului cu o dragoste pe care lumea nu poate sa o judece, pentru ca nu este dragostea ei.

Si pentru ca lumea nu poate avea nicio intelegere pentru relatia noastra cu Maica Domnului, religiile si credintele care ratacesc de la adevar se poticnesc in aceasta invatatura a Bisericii si confunda inchinarea pe care noi o aducem Maicii Domnului si sfintilor, cu formele pagane de inchinare la idoli. Dar aceasta confuzie arata o totala neintelegere a faptului ca, asa cum arata Hristos, Dumnezeu este Dumnezeul „celor vii” – al lui Avraam, Isaac si Iacob, precum si al tuturor sfintilor. Sfintii sunt vii, iar Maica Domnului are mai multa viata decat toate fapturile omenesti si ingeresti.

De aceea trebuie sa observam ca orice cult care nu o cinsteste pe Maica Domnului nu este demn sa fie numit „crestin”, pentru ca, dupa cum arata Parintele Staniloae, „ajutorul ei este atat de necesar, fiindca un motiv pentru care Hristos miluieste pe cei ce alearga la El este acela ca o cinstesc pe Maica Lui. Caci cei ce nu o recunosc pe ea ca Nascatoare a lui Dumnezeu intru feciorie si din puterea Duhului Sfant, nu-L recunosc pe El insusi ca Dumnezeu”. Iar cei ce nu-L cinstesc pe Hristos dupa adevar, „impreuna cu toti sfintii”, nu sunt demni sa poarte numele de crestini.

Preacinstirea Maicii Domnului este atat de importanta incat noi, ca ortodocsi, nu ne putem imagina desfasurarea drumului nostru catre sfintenie fara ea. Icoana ei este in fapt icoana Bisericii. Ea il prezinta lumii pe Hristos – Biserica il prezinta lumii pe Hristos. Ea s-a facut, dupa cum invata Sfintii Parinti, „a doua Eva”, Eva cea adevarata, si prin aceasta ea este adevarata mama a neamului crestinesc. Orice crestin este orfan fara Maica Domnului, si cat de frumos este aratata slava cu care a fost invesmantata Nascatoarea de Dumnezeu in axionul ce se canta la Liturghia Sfantului Vasile cel Mare:

„De tine se bucura, ceea ce esti plina de har, toata faptura,
soborul ingeresc si neamul omenesc,
ceea ce esti biserica sfintita si rai cuvantator,
lauda fecioriei, din care Dumnezeu S-a intrupat
si Prunc S-a facut, Cel ce este mai-nainte de veci, Dumnezeul nostru.
Ca mitrasul tau scaun l-a facut,
si pantecele tau mai desfatat decat cerurile l-a lucrat.
De tine se bucura, ceea ce esti plina de har, toata faptura,
slava tie!”

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.