Vedem destul de des in ultima vreme, pe posturile TV, o serie de reportaje despre preoti – despre „oamenii Bisericii” (pana si aceasta sintagma arata cat de putin stiu acesti reporteri despre Biserica). Foarte putine dintre ele arata activitatea de binefacere pe care multi dintre preoti – deseori cu mijloace numai de ei si de Dumnezeu stiute – o desfasoara in parohiile lor. Cvasitotalitatea acestor reportaje se axeaza pe judecarea preotilor: acela e hot, acela e afacerist, acela e avar etc.

Lasand deocamdata la o parte adevarul sau falsitatea acuzatiilor, ma intreb cu ce autoritate se erijeaza presa in judecatorul moral al „oamenilor Bisericii”? Oare posturile TV sunt indreptatite sa vorbeasca despre moralitate? Ele, care cu cea mai mare nonsalanta arata in cursul verii femei in sanii goi la stirile de la ora 19, fara sa se gandeasca nicio secunda la copiii care le pot vedea? Ele, care in fiecare dupa-amiaza prezinta emisiuni in care oamenii se jignesc si se improasca cu noroi in fata natiunii pentru cativa banuti pe care-i primesc pentru asa-numitele „dezvaluiri”? Aceleasi televiziuni care traiesc din reclame mincinoase si din reportaje platite?

Si astfel se petrece cu posturile TV ceea ce le zicea Mantuitorul contemporanilor Sai care se erijau in „judecatori”: „Cum vei zice fratelui tau: Lasa sa scot paiul din ochiul tau si iata barna este in ochiul tau? Fatarnice, scoate intai barna din ochiul tau si atunci vei vedea sa scoti paiul din ochiul fratelui tau”.

In afara de aceasta motivatie „morala” a reportajelor, care este evident ca nu poate exista atata vreme cat acestea vin de la o serie de institutii departe de moralitate, ar mai putea fi adusa in discutie una: dreptatea sociala. Dar aceasta este doar o expresie lipsita de fond: in gura celor care o folosesc este doar un deziderat ideatic. In realitate, nu exista dreptate in lume, pentru ca oamenii nu sunt drepti. Dreptatea acestei lumi nu este din lumea aceasta: ea apare acolo unde este prezent Hristos, Dreptul Judecator, singurul care ii face pe oameni drepti. Unde lipseste El, dreptatea este un ideal de neatins. Nu pot deci cei care nu aud cuvintele lui Dumnezeu sa vorbeasca despre dreptate.

Revenind la pacatele preotilor, este evident ca in multe cazuri expresia „sunt si ei oameni” nu explica nimic, intrucat faptele respective sunt abuzuri grave pe care Biserica – din care si noi facem parte – ar trebui nu doar sa le sanctioneze, ci sa le si preintampine pe de o parte printr-o cercetare mai riguroasa si mai deasa de catre ierarhi a preotilor din subordinea lor, iar pe de alta parte si printr-o mai mare doza de curaj duhovniceasc a laicilor.

Insa sminteala imensa pe care o produc si o alimenteaza aceste „reportaje de judecare” in randul celor care privesc Biserica doar din afara este enorma. Uitandu-ma in urma, inainte sa devin si eu „al Bisericii”, tot ce stiam despre Biserica – o gramada de preconceptii – venea in principal din doua surse: cartile laice pe care le citisem si ceea ce vazusem la televizor. Niciuna din aceste doua surse nu avea prea mare legatura cu realitatea. Aceasta dezinformare li se ofera astazi – mai mult decat atunci – oamenilor nebisericesti de astazi.

De aceea, in aceasta privinta, greseala cea mai mare pe care o poate face astazi un om este aceea de a cadea prada acestor reportaje care prezinta Biserica doar dintr-un mod lumesc, dupa lumescul reporterilor. Pacatul cel mai mare al acestor reportaje este ca nu vad dincolo de catapeteasma, nu patrund in Sfanta Sfintelor, nu sesizeaza taina vietii pe care Biserica – chiar si aceea in care se produc abuzuri – o pastreaza si o dezvaluie oamenilor si lumii. Si nu au cum sa vada cei care nu l-au cunoscut pe Hristos, care nu se dezvaluie in inimile lumesti. De aceea, „Vai lumii, din pricina smintelilor! Ca smintelile trebuie sa vina, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala”.

Nu sunt drepti pe lume mai mari decat sfintii in viata, pe care si acesti reporteri ar putea sa ii cunoasca si sa-i intrebe fata in fata despre dreptatile sau nedreptatile preotilor. Nu-i intreaba insa, pentru ca stiu deja raspunsul, pentru ca li se va raspunde ca omului in aceasta viata nimic nu-i foloseste daca vede pacatele celorlalti, dar va castiga totul daca isi va vedea propriile pacate.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

 

Suntem foarte familiarizati in ziua de azi cu sintagme precum societate secularizata,consumerism etc. Toate vorbesc despre atitudinea actuala a societatii in general si a omului, in particular. De fapt, de societate nici nu ar trebui sa ne pese, ci de om, caci Hristos a venit sa mantuiasca oameni, nu societati, de aceea El nu a oferit doctrine, ci viata vesnica.

Vorbind asadar de om, vedem in el astazi – adica in noi – o tendinta din ce in ce mai puternica de a evita munca. Agricultura – urmand modelul vestic – se supratehnologizeaza, fabricile se robotizeaza si omul incepe sa nu-si mai gaseasca locul in nicio zona de productie masiva. In loc ca el sa produca, omul insusi devine produs. Dar acest lucru nu este fara voia lui, iar semnele acestui fapt se vad la tot pasul, in modul in care el se manifesta in celelalte aspecte ale vietii.

Prefera sa mearga cu masina, chiar daca are de mers doar cativa kilometri. I se pare iesit din comun sa faca altfel. Ii place sa evadeze in natura. Dar nu se poate dezminti: prefera natura cea mai apropiata, accesibila din masina. Doreste sa manance rosii gustoase, blestamand alimentatia artificiala care i se ofera; cu toate acestea, nu este dispus sa faca un efort pentru a le gasi (nu mai vorbim a le produce); le cumpara intotdeauna de la supermarketul de langa el. Chiar si iarna.

Pentru astfel de oameni, Uniunea Europeana – si toate celelalte suprastructuri – sunt „nevoite” sa inventeze criterii de selectie care sa favorizeze forma, marimea si aspectul, in detrimentul calitatii adevarate, si pana la urma a vietii. Aceasta pentru ca omului zilelor noastre ii place sa creada despre sine ca „traieste bine”, confundand de fapt „binele” cu comoditatea.

Aceasta apetenta pentru lipsa de efort este motivul pentru care societatea ne transforma intr-o gloata de oameni lancezi, cu mintea greoaie si usor de manevrat. Viitorul pe care ni-l pregatim – noua si poate mai ales copiilor nostri – este acela al unor fiinte cu aparenta de oameni, dar in fapt aducand mai mult a animale dresate.

Si acest viitor – pe care il traim si acum partial – este biruinta lenei.

Dar daca suntem crestini, nu putem lasa acest lucru sa ni se intample. Caci noi stim ca „putin aluat dospeste toata framantatura”. De asemenea stim ca biruinta patimii vine prin dobandirea virtutii opuse. Daca suntem crestini, vom avea deci o atitudine inversa, vom cauta intotdeauna drumul mai greu. Cand lucrurile ne vor parea usoare, ne vom pune semne de intrebare, binestiind ca toate lucrurile – si mai ales comoditatea – au un pret, iar acest pret este foarte probabil sa fie sufletul nostru.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

Golirea, sau chenoza (din grecescul kenosis) Fiului lui Dumnezeu este unul dintre cele mai uimitoare aspecte ale inomenirii Logosului. Aceasta golire a surprins-o minunat Sfantul Apostol Pavel, atunci cand spune ca Hristos, “Dumnezeu fiind in chip, n-a socotit o stirbire a fi El intocmai cu Dumnezeu, ci S-a desertat (golit) pe Sine, chip de rob luand, facandu-Se asemenea oamenilor, si la infatisare aflandu-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-Se pana la moarte, si inca moarte pe cruce” (Filipeni 2, 6-8).

In aspectul sau vizibil, aceasta golire a lui Hristos este evidenta: in afara de momentul Schimbarii la Fata, Fiul lui Dumnezeu se arata exclusiv ca Fiul Omului – nimic din aspectul Sau, in mod voit, nu arata neomenesc. El nu straluceste de slava, privirea Sa nu este infricosatoare (asa cum a fost descrisa de profeti), glasul sau nu este tunet; ba din contra: arata ca cel mai umil dintre oameni, iar in unele situatii este chiar la cea mai joasa treapta. Hristos nu are loc sa se nasca intr-o casa, asa incat este silit sa se nasca intr-un grajd; nu are loc unde sa-si plece capul in Ierusalim in Saptamana Patimilor, ci este gazduit in Betania. Dar mai mult decat atat, este vandut de un ucenic al Sau, batut, scuipat si umilit ca un talhar, socotit chiar mai inutil decat un talhar (Baraba) si in cele din urma, pe Crucea pe care a fost pironit, traieste parasirea abisala a ruperii omului de Dumnezeu prin moarte (“Eli, Eli, lama sabahtani”).

Am fi tentati sa credem poate ca firea Sa dumnezeiasca, care nu a fost despartita niciodata in persoana Sa de firea omeneasca, l-a facut sa nu simta totusi aceste lucruri ca un muritor de rand, ci i-a conferit vreun fel de putere supra-omeneasca. Am fi tentati asadar ca atunci cand si noi suntem pusi in situatia de a rabda vreun necaz, vrand sa-L luam ca model pe Hristos, sa ne gandim ca Lui I-a fost mai usor, pentru ca era Dumnezeu.

Aceste ganduri ne arata insa ca n-am inteles cu adevarat lucrarea lui Hristos. In primul rand, trebuie sa observam ca Hristos nu accepta nici cea mai mica diminuare a suferintei sale omenesti – pe cruce fiind, refuza anestezicul oferit (otet amestecat cu fiere); aceasta ne arata ca, daca in momentul cel mai crunt al existentei Sale El se arata golit total de orice fel de lucrare dumnezeiasca, atunci nu poate fi vorba de vreo indulcire divina a suferintei Sale.

In al doilea rand, dupa cum arata Parintele Staniloae, suferinta este intotdeauna in raport cu sensibilitatea celui care o sufera. Adica, de exemplu, suferinta umana este mult mai tragica si mult mai adanca decat suferinta animalelor. Aceasta din cauza ca suferinta umana se amplifica prin natura sa duhovniceasca, care ii confera o sensibilitate de un alt nivel. Intelegand acest lucru, ridicandu-ne mintea la Persoana Dumnezeu-Cuvantului, trebuie de asemenea sa intelegem magnitudinea supra-cosmica, de neinteles pentru mintea umana, a suferintei Fiului Omului; Suferinta Mantuitorului s-a simtit “pana in strafundurile Sfintei Treimi”.

“El a suferit pacatul nostru si l-a invins ca si cand ar fi fost al Lui. El a asumat in felul acesta pacatul nostru si a suferit din cauza lui, fara sa-l fi savarsit El insusi; El a suferit chiar mai mult decat noi, pentru ca avea in iubirea desavarsita sau in lipsa de orice egoism o sensibilitate cu mult mai adanca fata de raul reprezentat de pacat. El suferea de aceea de pacatul tuturor, in vreme ce un om simplu chiar cand ajunge sa sufere de pacat sufera mai mult pentru pacatul sau si mai putin de al celor apropiati, sau de al celorlalti oameni” (Parintele Dumitru Staniloae)

Intelegem astfel mai bine contextul vietii Mantuitorului. Daca Fiul lui Dumnezeu a venit pe pamant sa traiasca ca oamenii, El si-a asumat acest lucru dumnezeieste. S-a coborat deci intr-o existenta omeneasca in mod total, printr-o golire extrema, “intr-atata incat li s-a parut celor necredinciosi ca nu e Dumnezeu” (Sfantul Maxim Marturisitorul).

Prin acest fapt supra-cosmic, Dumnezeu nu doar realizeaza mantuirea noastra de pacat, ci ne arata si calea prin care Ii putem urma. Daca Creatorul universului si al oamenilor, Cel care este “Amin”, Cel “in care nu este schimbare, nici urma de mutare”, a suferit golirea absoluta de sine, cu cat mai mult suntem datori noi, “beneficiarii” chenozei Lui, sa traim in smerenie? Caci daca fara golire Hristos nu putea infaptui Jertfa Mantuitoare, nici noi nu vom putea jertfi viata aceasta pentru cea vesnica daca nu ne vom goli de noi insine. Iar daca Mantuitorul S-a golit de slava Sa cea vesnica, reala si mai mult decat reala, noi nu avem a ne goli decat de o slava desarta, o slava a celor trecatoare, care nu este decat o umbra. Prin aceasta golire, cat mai desavarsita, ne vom asemana lui Hristos, biruind si noi, paradoxal, “moartea cu moarte”.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

 

In general, spunem ca Dumnezeu nu se supune vointei oamenilor. Cum am putea crede ca Dumnezeu ar fi in vreun fel constrans sa faca ceea ce doresc creaturile Sale impotriva vointei Lui? Cu toate acestea, noi deseori credem precum copiii ca putem face astfel incat, in loc ca noi sa ascultam de vointa Sa, El sa asculte de vointa noastra.

Iar intr-o anumita zi din istoria omenirii, Dumnezeu S-a abandonat total in voia oamenilor, din voia Lui: „Atunci Iisus i-a zis: Intoarce sabia la locul ei, ca toti cei ce scot sabia, de sabie vor pieri. Sau crezi cumva ca nu pot sa-L rog pe Tatal Meu si sa-Mi trimita acum mai mult de douasprezece legiuni de ingeri? Dar cum se vor plini Scripturile, ca asa trebuie sa fie?”.

In noaptea istoriei oamenilor, implinirea Scripturilor, invocata de Hristos de multe ori, este o cheie spre intelegerea faptului ca, din momentul crearii lumii, Intruparea Fiului lui Dumnezeu era planuita si infaptuita in prezentul lui Dumnezeu. Dar, asa cum ne arata Sfintii Parinti, caderea omului a facut ca aceasta inomenire a lui Dumnezeu sa aiba caracteristicile tragice pe care le-a avut. Iar cel mai socant lucru este acesta: ca atunci cand Dumnezeu a creat lumea, a stiut ca va trebui sa sufere El insusi pentru salvarea creaturii Lui.

Scripturile au vorbit extensiv despre acest abandon, si inca in cuvinte explicite: „Spatele Mi l-am dat spre batai si obrajii Mei spre palmuiri si fata nu Mi-am intors-o dinspre rusinea scuiparilor” (Isaia 50, 6). Sau, iarasi: „El pacatele noastre le poarta si pentru noi rabda durere, dar noi Il socoteam ca de la Dumnezeu se afla El intru durere, chinuri si necaz. El insa pentru pacatele noastre a fost ranit si pentru faradelegile noastre a patimit; pedeapsa pacii noastre asupra Lui era si noi prin rana Lui ne-am vindecat” (Isaia 53, 4-5).

Revenind, aceasta este noaptea in care Dumnezeu s-a dat pe Sine in mainile calailor Sai, desi putea (teoretic) sa nu o faca. Dar daca n-ar fi facut-o, ar fi insemnat sa-si nege si voia Sa, caci voia Lui, din veac, este dragostea. Acesta este faptul pe care ucenicii nu l-au inteles initial, sfatuindu-L pe Hristos sa se crute pe Sine: „Fie-ti mila de Tine, Doamne!, asta sa nu ti se intample!” (Matei 16, 22).

Cat de greu ii este omului numai si sa se increada in voia altuia, chiar si cand stie ca este buna! Dar minunea coborarii lui Hristos se vadeste cu putere in aceea ca El S-a abandonat cu buna stiinta in mana celor rai, a talharilor care ii furasera imparatia, care ii denaturasera Legea, care ii omorasera proorocii si care urmau sa il acuze ca, Dumnezeu fiind, „Se facea pe Sine Dumnezeu”. „O, adancul bogatiei si al intelepciunii si al stiintei lui Dumnezeu!”. In fata acestui neam ticalos, Hristos nu razbunator S-a aratat, ci revarsand mila si iertare asupra celor ce l-au chinuit.

Bine este, asadar, ca in aceasta saptamana a Crucii, sa incercam sa invatam a ne abandona voia unii altora si mai ales voii lui Dumnezeu. Paharul pe care El l-a baut, ne-a invatat Hristos ca si noi o sa-l avem a bea, urmand Sfintilor Apostoli. Pe umerii nostri nu se afla mantuirea lumii intregi, dar se afla crucea dragostei pe care suntem datori a o avea unii pentru altii, singura care ne poate transforma din oameni ai lumii in oameni ai Imparatiei lui Dumnezeu.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

 

In ultima vreme, probabil in ultimii 20-30 de ani, s-a dezvoltat – sau a fost introdusa – in societate, conceptia conform careia medicina este disciplina care se ocupa cu producerea si mentinerea vietii. Analizand cu atentie practicile medicale actuale, observam ca tot procesul dezvoltarii sarcinii – de la conceptie si pana la nastere – este intesat de analize, controale, teste statistice, teste intrusive etc. Toate acestea – suntem tentati sa spunem – exista din doua motive principale: unul este dorinta de a proteja si imbunatati sanatatea copilului si a mamei; al doilea ar fi acela de a produce multi bani, binestiind ca toate tratamentele costa deseori foarte multi bani.

Dincolo insa de aceste motive, aceste baterii de teste si tratamente inoculeaza pacientilor urmatoarea idee gresita: medicina controleaza procesul nasterii si, ca atare, este in masura sa iti faca cele mai bune recomandari si sa iti ofere cele mai bune solutii in domeniul vietii tale si a copilului. Cum ar fi, de exemplu, „solutia” avortului in cazul descoperirii in timpul sarcinii a unei malformatii genetice, precum Sindromul Down. Nu este astfel de mirare ca toate testele pentru depistarea acestor malformatii, inclusiv teste statistice, se desfasoara pana cu putin inaintea depasirii termenului pentru avort; astfel incat – nu-i asa? – pacientul sa aiba la dispozitie toate optiunile.

Optiunea avortului, insa, prezentata medical, ne arata ca medicina a abandonat, intr-o oarecare masura, destinul ei divin de aparare si salvare a vietii, tinzand sa-l inlocuiasca cu un simulacru uneori grotesc – mergand de la propunerea si realizarea uciderii unor prunci nenascuti doar pentru „vina” de a fi bolnavi („vina” pe care o impartasim si majoritatea noastra, a celor nascuti), pana la masacrarea planificata a embrionilor.

Caci, intr-adevar, fertilizarea in vitro implica deseori un masacru programat al embrionilor umani. Pentru cei nefamiliarizati cu subiectul, mentionam ca fertilizarea in vitro este un procedeu de reproducere asistata, prin care mai multe ovule sunt recoltate de la femeie si sunt fertilizate in laborator, dupa care o parte dintre ei (in general 3) sunt implantate in uterul acesteia, restul de extra-embrioni fiind congelati pentru o posibila utilizare ulterioara.

In cuvintele Parintelui John Breck, „fertilizarea in vitro nu poate fi moral acceptata daca ea creeaza „extra-embrioni” care sunt distrusi sau folositi pentru experimente medicale ori exploatati comercial. Aceasta se datoreaza faptului ca viata umana exista din momentul conceptiei. Intrucat orice embrion poseda toate calitatile necesare pentru a deveni o fiinta umana adulta, nu exista nici un moment dupa zamislire, in care embrionul poate fi considerat subiect pentru experimente sau alte proceduri care nu sunt permise in cazul unui copil nascut”.

Acest procedeu – si celelalte similare – arata ca „pacientul” nu are nicio intelegere a purtarii de grija a lui Dumnezeu, Care intotdeauna stie mai bine decat noi ce avem nevoie; de asemenea ne reveleaza un enorm egoism, care face din nasterea de copii un scop obiectual. Daca intr-adevar pacientul ar fi impins la asemenea practici de o dorinta plina de dragoste catre cresterea copiilor, nu ar putea ignora tragedia vietilor atator copii abandonati, a caror infiere este o fapta de-a dreptul dumnezeiasca, intru asemanarea iubirii mistuitoare a lui Hristos.

Realitatea este insa ca, in ciuda eforturilor si procedeelor medicale, conceptia si nasterea copiilor este la fel ca la inceputuri. Omul nu a creat nimic din cele ce intra in procesul nasterii, de la conceptie, la dezvoltarea minunata care se petrece in pantecele femeii si pana la nasterea pruncului. Medicina doar priveste de pe margine si da sfaturi. Dar ea nu are dreptul – si nu trebuie lasata – sa intervina in creatia pe care Dumnezeu o savarseste cu fiecare dintre noi.

De aceea, daca avem credinta si nadejde in Dumnezeu, nu trebuie sa ne ferim in a afirma inaintea oricui, si mai ales a celor necredinciosi, ca – distantandu-ne de aceste procedee nefiresti – dorim a fi slujitori ai vietii, si inca a vietii vesnice.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

Exista intr-adevar intre oameni ideea conform careia teologia consta intr-un set de norme si legi fixiste, date de oameni – sau in cel mai „bun” caz de un Dumnezeu razbunator – pentru manipularea oamenilor. In ultima instanta, aceasta idee – dusa pana la capat – pune semn de egalitate intre teologie si speculatia filosofica, de orice natura ar fi ea. Ulterior, aceasta idee iconoclasta se intrupeaza in multe conceptii lumesti, intalnite deseori si printre crestini.

Aceste conceptii sunt adoptate natural in perioada pe care o traim, in care perspectiva este inversata complet. Mandria, orgoliul si in cele din urma autonomizarea omului l-a facut pe acesta sa caute a-si crea un „Dumnezeu” dupa chipul si asemanarea sa; astfel, omului modern ii este foarte greu sa inteleaga ca normal ar fi ca el sa caute sa-l perceapa pe Dumnezeu asa cum Acesta S-a revelat lumii. Procesul gresit – si cu adevarat filosofic – este acela prin care omul isi creeaza o „idee” (destul de vaga) despre Dumnezeu, pe care incearca apoi s-o intareasca prin analiza fragmentara si selectiva a realitatii.

Dar nu aceasta este si metoda teologiei. Teologia se intemeiaza, fundamental, pe un verset esential din Evanghelia dupa Ioan: „Si Cuvantul S-a facut trup si S-a salasluit intre noi si noi am vazut slava Lui, slava ca a Unuia-Nascut din Tatal, plin de har si de adevar”. Credinta noastra nu se intemeiaza pe un set de reguli, de porunci sau pe o seama de adevaruri filosofice, fie ele venind si de la „omul deosebit de destept” Iisus Hristos. Credinta noastra se intemeiaza, realmente, pe faptul ca Dumnezeu a luat trup omenesc facut din carne, a mers pe pamant, a mancat si a baut cu oamenii de langa el, a suferit de foame si de sete si de frig si de somn si de cald. Ucenicii Lui au vazut acestea, au vazut semnele umanitatii Lui, dar de asemenea au vazut, cu ochii lor (vezi Schimbarea la Fata) semnele de necontestat ale dumnezeirii Lui. De aceea ei marturisesc, la fel: „Ce era de la inceput, ce am auzit, ce am vazut cu ochii nostri, ce am privit si mainile noastre au pipait despre Cuvantul Vietii… Ce am vazut si am auzit, va vestim si voua, ca si voi sa aveti impartasire cu noi”.

Aceasta este teologia crestina. Apostolii au vazut si au crezut si ne-au transmis si noua aceeasi credinta, nealterata – prin grija lor si a urmasilor lor -, astfel incat si noi acum suntem crestini din acelasi motiv ca si ei: Cuvantul S-a facut trup. Facandu-se trup, Hristos ne-a dat nu doar faptele mortii si inverii Lui, ci si cuvintele acestor fapte. Ne-a invatat dragostea pe care a sadit-o intre noi, ne-a invatat calea catre El si prin El catre Tatal, in Duhul Sfant. Aceasta este teologia.

De unde vine insa reactia negativa catre ea? Din aceea ca teologia crestina, de-a lungul vremurilor, a fost nevoita sa-si adapteze limbajul la fiecare perioada in parte. Astfel, atunci cand ereticii au indraznit sa invete ca Hristos nu este Dumnezeu adevarat, teologii au reactionat si au aratat, inteleptiti de Duhul Sfant, ca Hristos este deofiinta cu Tatal. Si pe parcursul istoriei acesta este motivul pentru care crestinii au indraznit sa vorbeasca despre subiecte atat de greu de patruns pentru mintea omeneasca. In adevar, daca toti oamenii ar fi ascultat vocea lui Hristos, nici n-ar fi fost nevoie de o teologie prea adanca. Dar pentru ca nu au facut-o, si pentru ca nu o fac in continuare, teologia se adanceste si incearca sa le vorbeasca pe limba lor.

In ultima analiza, teologia este (des)considerata astazi ca un fel de set de „legi ale popilor” datorita faptului ca ea le aduce aminte oamenilor ca sunt responsabili de faptele lor nu fata de un „Dumnezeu” pe care l-au inventat in dormitorul propriu, ci fata de Creatorul si Mantuitorul lor, care nu s-a sfiit sa faca o fapta asa de mare pentru ei incat sa moara pe cruce.

Intr-adevar, este o fapta de mare responsabilitate sa accepti faptul ca lumea nu este conditionata de judecata mintii tale, ci de mintea Altuia. Este nevoie de curaj – curajul celui ce incepe sa renunte la sine in favoarea celorlalti.

Abia atunci, cand omul este dispus sa asculte si nu sa vocifereze, va putea incepe sa inteleaga cuvintele Sfintilor Parinti, care ne invatau ca teolog este cel ce se roaga si ca limbajul lui Dumnezeu este tacerea. Caci, in cele din urma, nimeni nu le poate vorbi altora despre Cel pe care nu Il cunoaste prin rugaciune si ascultare.

Mai trebuie mentionat si faptul ca este imposibil sa existe impacare intre teologie si intelepciunea omeneasca, caci, dupa cum arata Sfantul Apostol Pavel, „cuvantul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mantuim, este puterea lui Dumnezeu”.

Descoperim astfel, in acesta lumina, ca intre teologie si filosofie este o singura legatura esentiala: ambele folosesc cuvinte omenesti pentru a le vorbi oamenilor. Diferentele sunt insa „ca de la cer la pamant”, astfel incat putem spune limpede ca, desi omul tinde sa fie o fiinta filosofica, teologul este un om antifilosofic.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

Probabil ca unui caine de apartament, incuierea lui in casa de catre stapan i se pare o idee extraordinara, protejandu-l pe acesta de „lumea rea” de afara. Ce nu cunoaste insa cainele, care a fost transformat din animal intr-un fel de mobila simtitoare, este sentimentul libertatii, indeosebi al libertatii de expresie. Prin conditionarea primita, el isi cenzureaza si dreptul la libertate.

Autoritatile lucreaza – de multa vreme, dar acum mult mai intens – la instalarea in salile de clasa a camerelor de luat vederi prin care vor supraveghea activitatea elevilor si profesorilor din timpul orelor. Nu stiu ce este mai socant: lucrul in sine sau faptul ca societatea noastra nu reactioneaza.

Multi parinti sunt de parere ca este un fenomen pozitiv, caci copiii vor fi mai in siguranta sau nu vor mai lipsi de la ore sau nu vor mai fi asa obraznici. Care vasazica, parintii asteapta de la camerele de filmat sa le educe copiii.

Carei societati ii foloseste sa educe membri docili, cuminti din obligatie, invatati de mici cu supravegherea non-stop? Carui fel de oameni i se pare normal ca copilul lor sa traiasca cu constiinta ca este captiv intr-o cusca, ingradit cu forta nu doar de barele custii, ci si de gardienii supraveghetori care ii limiteaza libertatea de exprimare?

Nu asa ne-a invatat Hristos. Din contra, vedem ca Dumnezeu, in toata istoria mantuirii, nu forteaza pe nimeni. Ba din contra, El este cel fortat, Cel care rabda toate rautatile lucrand in nadejdea unui rezultat pozitiv, dar fara sa ingradeasca nicio clipa libertateatotala a spiritului pe care i-a daruit-o omului.

Nu ucideti duhul

Nimeni nu afirma ca nu sunt necesare masuri de control in scoli, dar mi se pare ca cei care propun – si realizeaza – instalarea camerelor in clase nu au nicio legatura cu pedagogia. Conform cuvintelor lor, camerele de filmat au un rol foarte pozitiv, pentru ca ii fac pe copii sa-si inhibe pornirile obraznice, si-i fac pe profesori sa se abtina de la abuzuri si de la activitati neconforme cu conduita profesionala. Dar prin aceasta masura, ei calca in picioare cu totul un element fundamental al invatamantului, si anume relatia speciala dintre elevi si profesor.

In sala de clasa, elevii si profesorul, simtind ca sunt intr-o zona ocrotita de intruziunile lumii de afara, se deschid unii catre altii. In acea sala de clasa, se cladeste o relatie afectiva, si pe baza acesteia invataturile si indreptarile corecte ale profesorului pot gasi drum direct catre sufletul copiilor. Dar guvernantii nostri au decis ca este cazul sa intre cu bocancii in sufletele lor. Au decis ca in actul de invatamant nu mai este loc pentru intimitate. Sala de clasa este destinata a deveni forum public; astfel, toti cei care au acces sa priveasca prin ochiul camerei – inclusiv parintii – vor putea sa-si satisfaca pofta de voaierism.

Multa lume e de acord cu supravegherea, dar niciunul dintre noi nu mai e de acord cu aceasta in momentul in care cel supravegheat este el. Nu trebuie sa fim pasivi la acest abuz. Nu doar elevii vor fi afectati, ci si profesorii, care vor fi fortati sa predea cu constiinta ca sunt priviti din spate, peste umar, de superiorii lor.

Daca aceste masuri vor fi adoptate, in cele din urma vom avea: profesori care fac pe „profesorii”, elevi care fac pe „elevii”, directori care se lauda cu realizarea supravegherii, parinti care stau linistiti la serviciu dand fuga din cand in cand pe internet sa-si urmareasca copilul. Dar undeva in acest iures al supravegherii nepedagogice, vom pierde, de fapt, batalia cu educatia. O vom fi inlocuit cu conditionarea.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

 

Demnitatea martirica a poporului, in perioada comunista, a fost intrupata in cei care au fost capabili sa reziste si sa sufere in temnita chinurile si chiar moartea, si nu sunt putini acestia. Dar cei ramasi afara din temnite, si mai ales in ultimele decenii, au fost parca deposedati, incet-incet, de aceasta. Aproape o jumatate de secol, comunistii au incercat – si in mare parte au si reusit – sa innabuse demnitatea omului, chiar si a omului crestin.

Ce este insa demnitatea crestina, atata vreme cat stim ca virtutea capitala a unui crestin este smerenia? Este demnitatea lipsa de smerenie, este ea neascultare? Nu, nici pe departe, si aici este una dintre ideile gresite care s-au raspandit in ultima vreme intre noi.

Modelul nostru, pe care il urmam pana la moarte, nu este un set teoretic de norme. Noi nu traim crestineste dupa „manual”: „Asa da, asa nu”.

Noi traim crestineste pentru ca Il urmam pe Hristos, Dumnezeu-Cuvantul Intrupat, Care a fost zdrobit de tortionarii Sai. Calcat in picioare de oameni, jignit si scuipat de poporul Lui, umilit in cea mai mare masura posibila si in cele din urma rastignit, spanzurat pe o bucata de lemn pe care a transformat-o din unealta de blestem in unealta de mantuire.

Nu S-a plans. Nu le-a cerut indurare celor care il chinuiau. In toate acele momente, de la prindere pana la moarte, nu a spus un singur cuvant in plus. A spus probabil mai putine cuvinte decat contine acest articol. Si cu toate acestea, din El a razbatut si strabate si in noi in veci demnitatea Lui desavarsita in smerenie. Batut si umilit, S-a dovedit neinfricat in a suferi de bunavoie o moarte care nu era a Lui.

In Hristos vedem asadar ce inseamna impletirea dintre smerenie, ascultare pana la moarte si demnitate. Suntem grabiti in a predica si a imbratisa smerenia si ascultarea. Dar nu trebuie sa uitam demnitatea, caci fara ea smerenia si ascultarea noastra se pot transforma intr-o forma de frica mascata. Este usor sa ne deghizam frica de a fi demni, frica de a spune lucrurilor pe nume, imbracandu-le intr-o asa-numita „smerenie”, sau „ascultare”.

Sa nu ne inselam! Demnitatea nu trebuie confundata cu mandria, sau cu razvratirea. Nici pe departe, sa nu fie! Demnitatea este nobletea martirica a duhului crestin. Demnitatea se transmite de la discutia dintre Hristos si Pilat, se propaga prin neascultarea Apostolilor in fata puterilor zilei („Trebuie sa ascultam mai mult de Dumnezeu decat de oameni”), se implineste in toti martirii crestini („De ce sa ma lepad de Cel care nu mi-a facut niciun rau?” – Sf. Policarp), inclusiv in cei zdrobiti in temnitele comuniste.

Iar daca suntem un popor crestin, si nu doar o populatie crestina, atunci trebuie sa vorbim si despre o demnitate crestina nationala. Iar pe aceasta suntem datori sa o avem in cel mai inalt grad. Pentru ca numai astfel vom putea sa stam drepti, zicandu-le tuturor celor ce chinuie trupul plin de rani al natiunii: „Aceasta este tara noastra, pentru care stramosii nostri s-au jertfit, si de aceea toti tortionarii neamului sunt datori sa stie ca suntem aici, si nu vom pleca in veac!”. Suntem datori sa fim demni in fata tuturor celor ce gresesc. Nu pentru a-i chinui noi pe ei, ci pentru a ne arata a fi un popor, si nu doar o mana de oameni dezbinati.

Cine nu ii ia apararea copilului sau daca este chinuit de altul? Care parinte nu merge pana la capatul lumii pentru a face rost de cele necesare copilului sau? La fel suntem datori si noi nu doar fata de copiii nostri, ci si fata de cei lipsiti de aparare din acest popor. Cei obiditi, chinuiti, umiliti. Si daca nu vom fi demni in fata „mai-marilor” inseamna ca am fost biruti de frica – si nu frica lui Dumnezeu, ci frica de a fi barbati.

Nu am fost prezenti istoric la patimile Mantuitorului. Dar suntem prezenti la ele meta-istoric. Hristos este rastignit nu doar cu fiecare pacat al nostru, ci si cu fiecare om nedreptatit, chinuit, infometat si umilit. Ca popor, suntem ca intr-o vesnica saptamana a patimilor. Cine vom fi? Iuda, mergand spre moarte, sau vom fi unul dintre apostoli, precum Ioan, prezent la picioarele Crucii si alergand spre Invierea lui Hristos?

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

 

Suntem intr-un plin razboi duhovnicesc. Acesta este un lucru destul de simplu de perceput. Trebuie doar sa privim la noi insine. Mai greu de perceput este insa, mi se pare, razboiul duhurilor care este purtat intre duhul Ortodoxiei si duhul teologiei apusene. Acest razboi este de asemenea duhovnicesc, si se poarta la nivelul neamurilor, pe parcursul veacurilor, la scara unei intregi istorii.

Acest razboi, se rezuma, simplificand putin lucrurile, la influenta pe care rationalismul apusean incearca sa o exercite asupra noastra – mai precis asupra gandirii teologice a Bisericii noastre. Si nu este putin lucru – trebuie sa realizam ca separatia dintre Biserica Ortodoxa si cea Catolica este mai ales la nivelul acestei gandiri.

Teologia ortodoxa nu este filosofie despre Dumnezeu, ci este expresia trairii in Duhul Sfant, in Biserica. Varful teologiei ortodoxe este in Sfanta Liturghie, iar nu in vreun „manual de teologie dogmatica”. Stim ca teologia catolica s-a transformat intr-o speculatie rationala asupra lumii si a relatiei lui Dumnezeu cu lumea, si de aceea suntem datori sa veghem si sa nu lasam acelasi lucru sa ni se intample si noua.

In acelasi pericol se afla Ortodoxia si in vremea Sfantului Grigorie Palama, atunci cand rationalismul apusean ameninta sa zdruncine intreaga viata a credinciosilor ortodocsi, surpand direct temelia invataturii Bisericii noastre. Biserica a triumfat atunci, prin straduintele si jertfele Sfantului Grigorie si a celorlalti dreptcredinciosi, si spectrul rationalismului a fost alungat. Cu toate acestea, teologia catolica a continuat sa exercite o influenta majora asupra teologiei noastre, mai ales dupa caderea Constantinopolului.

Iar aceasta influenta se intensifica, pe masura ce secularizarea se extinde si asupra Bisericii. S-a ajuns astfel ca idealul teologilor nostri sa fie acela de a-si face doctoratul la scoli protestante sau catolice. Intr-adevar, suntem datori sa fim deschisi si sa intram in dialog, dar doar atata timp cat stim foarte bine “ai cui suntem”; atata timp cat suntem atat de adanc inradacinati in Hristos, incat “exilul” in lumea protestanta sa duca la raspandirea duhului Ortodoxiei in randul aceleia, iar nu invers.

Biruinta pe care o reporteaza duhul apusean este asupra constiintelor noastre. Ea se manifesta cel mai flagrant prin rationalizarea credintei. In mintea noastra isi face loc, incet-incet, un duh al separarii si al indreptatirii. El ne face sa cautam a imparti si a categorisi. Ajungem in cele din urma sa nu mai avem o perceptie cosmica si duhovniceasca asupra lucrurilor – asupra oricarui lucru – , ci vom socoti fiecare lucru in micimea lui. Cand vom auzi cantandu-se „Fecioara astazi pe Cel mai presus de fiinta naste” nu vom mai intelege ce inseamna „astazi” cu adevarat, ci vom crede ca suntem prezenti la o comemorare.

Consider ca este cazul ca nu doar profesorii, ci si – sau poate mai ales – studentii, impreuna cu noi toti credinciosii ortodocsi, „sa ia aminte sa nu cada”. Ii datoram lui Hristos dragoste „din tot cugetul, si din toata inima”, si suntem raspunzatori fata de toti cei carora le vorbim despre Dumnezeu, fata de toti acesti „frati mai mici ai Lui”, pe care Domnul ne-a atentionat sa nu-i smintim.

In acest razboi al duhurilor, sa cautam asadar duhul adevarat al Sfintilor Parinti, si nu doar litera lor. Pentru ca, sa nu uitam, „litera ucide, iar duhul face viu”.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

Colindele, desi sunt uneori scrise pe partituri si au versuri in limba romana, nu sunt muzica usoara. Nu sunt nici muzica culta, desi sunt deseori corale, mai ales in ultima vreme. Colindele sunt o muzica sacra.

Colindele ne vorbesc despre evenimente importante ale mantuirii: Nasterea Domnului, Intrarea in Ierusalim etc. Dar nu acest lucru le face sa fie sacre. Colindele sunt sacre pentru ca pornesc din Biserica si duc in lume lucrarea Bisericii. Sunt sacre pentru ca si prin ele, ca si prin alte lucrari ale Bisericii, Duhul Sfant graieste celor ce le asculta despre cele mai importante lucruri din viata lor. Ele sunt sacre si atunci cand sunt cantate de coruri bisericesti, si atunci cand sunt cantate – poate uneori mai putin rasunator – de catre copiii care ne bat la usa. Prin cantarea celor mici, ne aducem aminte de cuvintele profetice ale profetului David: “Din gura pruncilor si a celor ce sug ai savarsit lauda” (Psalmul 8, 2).

Iar daca colindele sunt sacre, atunci inseamna ca poate exista si o profanare a lor. Si trebuie sa retinem ca aceasta profanare nu blasfemiaza muzica colindelor, ci mesajul lor, cuvantul lor care ni se impartaseste.

Este adevarat ca atunci cand eram copii (si la trup si la minte) mai indrazneam sa ne strigam unii altora cuvinte ca acestea: “Doamne miluieste, popa prinde peste!”. Dar eram copii, eram necopti; cei care ne auzeau, desi ne mustrau, intelegeau ca nu din rautate, ci din necunoastere ieseau cuvintele acelea.

Indraznesc sa spun ca nu la fel stau lucrurile si cu recentele “reclame” difuzate la toate televiziunile in perioada Nasterii Domnului. Un grup de necrestini au decis sa preia colindele noastre sacre si sa le schimonoseasca, sa le perverteasca si sa ni le arunce in fata cu convingerea – poate intemeiata – ca multi dintre privitori nu sunt crestini, asa ca amuzamentul ii va convinge ca blasfemiatorii le pot oferi preturi bune (care, nu-i asa, sunt “sufletul sarbatorii” craciunului).

Iata spre exemplu textului unui asemenea “colind comercial”: “Rom, Rom – Telecom / Rom, Rom – Telecom / Mergem sa ne abonam / Rom, Rom – Telecom / Pachetu-anului sa luam / Rom, Rom – Telecom / Cu 59 lei / Rom, Rom – Telecom / Calitate-asa cum vrei / Rom, Rom – Telecom / Ai net cu viteza mare / Rom, Rom – Telecom / 61 de canale / Rom, Rom – Telecom / Ai gratis si telefonul / Rom, Rom – Telecom / Sa vorbesti cat o da Domnul / Rom, Rom – Telecom”.

Am transcris textul de mai sus, desi poate nu era locul aici, doar pentru ca este util sa vedem cat de departe poate merge – si cat de penibil poate sa fie, totusi – un asemenea demers. Desigur ca autorul acestui text – si cei care l-au produs, aprobat si lansat – nu inteleg prea bine sacralitatea colindului, pentru ca nu inteleg sacralitatea Bisericii si sunt convins ca nu cred in Nasterea cea mai presus de fire a lui Hristos.

Dar chiar si necrestin, un roman ar trebui sa fie jignit de un asemenea demers, pentru ca chiar daca el nu este credincios, totusi cu siguranta ca bunicii si stramosii sai au fost. Si acesti bunici si stramosi ar fi fost probabil mai dispusi sa fie omorati – martirizati – decat sa scrie un asemenea text.

Nu cred ca acest stat laic va lua vreo masura. Credinta a parasit de multa vreme sufletele conducatorilor nostri. Si nici nu cred ca ar trebui sa fie nevoie sa ia vreo masura. Aceste murdarii blasfemiatoare se descalifica singure si poate cei care le-au produs vor avea intelepciunea sa nu le mai repete.

In cele din urma, nu stiu ce este mai trist totusi: aparitia acestor blasfemii, sau faptul naucitor ca acordurile lor au fost poate singurele “colinde” difuzate la televizor in aceasta perioada.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro