Mare este bucuria Invierii. Pentru noi, crestinii, intr-un an bisericesc nu este bucurie mai mare decat in noaptea Invierii, care se transforma in dimineata, cand alergam cu totii la mormant sa il vedem gol, si sa primim vestea care i-a umplut de uimire pe ucenici: Hristos a inviat din morti.

Aceasta bucurie amestecata cu o uimire desavarsita mi se pare ca o putem percepe cel mai bine privind cu atentie la doua din icoanele „mai smerite” (in lipsa unui alt cuvant, mai fericit ales), si anume cele care se numesc „Coborarea de pe Cruce” si „Plangerea de Ingropare”. De ce aceasta? Pentru ca nu putem intelege bucuria ucenicilor fara a intelege drama lor, fara a patrunde in atmosfera acelor zile intunecate, cand „mirele s-a luat de la ei”.

Ucenicii credeau cu adevarat ca Hristos este Fiul lui Dumnezeu. O marturiseste Petru („Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu”) in numele celor doisprezece. Urmandu-i Lui, au vazut orbii primind vederea, leprosii curatindu-se, ologii mergand si mortii inviind prin singura vointa lui Iisus.

Acesta era Cel care le promisese ca la Judecata vor sta pe tronuri, judecand semintiile lui Israel. Le vorbise despre Imparatia Cerurilor, „care este in ei”. Le vorbise despre iertarea pacatelor, si traind langa El vazusera un alt fel de a trai, in apropierea lui Dumnezeu, hranindu-se nu doar cu paine, ci si „cu tot Cuvantul care iese din gura Lui”. Nu doar ca mortii inviau, dar ei insisi inviasera in preajma Lui, preschimbandu-se din pescari de pesti in pescari de oameni, gata de a se apropia de Imparatia cea vesnica a lui Dumnezeu.

Joi, inaintea Patimilor, au stat la masa cu El. Le-a vorbit multa vreme, privind la cer, dezvaluindu-le cu cuvinte simple dimensiunea cosmica a acelor clipe si a menirii lor in planul Lui cu privire la lume. Au stat la cina si au mancat Trupul Lui si au baut Sangele Lui. Trupul Lui, despre care El le-a zis ca „se frange pentru voi, spre iertarea pacatelor”.

Si astfel privim in icoana Plangerii, si vedem cum s-a frant trupul Lui. Mama Lui ii saruta obrazul, dar obrazul Lui este mort. Fata Fiului lui Dumnezeu este lipsita de expresie, doar Maica Sa simte, dincolo de rigiditatea trupului, viata cea vesnica pe care a purtat-o in pantece si in inima. Maria Magdalena isi ridica mainile spre cer, Iosif din Arimateea ii saruta picioarele, iar Apostolul Ioan mana dreapta. Trupul Lui s-a frant, si doar un ucenic este langa el. Unde sunt ceilalti?

Scriptura nu mentioneaza unde sunt ceilalti ucenici. Nu mentioneaza, pentru ca risipirea lor este o indicatie clara a disperarii care i-a cuprins, a dezamagirii totale si finale. Aveau un vis, traisera un vis, parca traisera intr-o lume de basm, din care fugisera „toata durerea, intristarea si suspinarea”. Se apropiasera de izvorul vietii, fusesera indestulati de el, si acum nu mai aveau nimic. Totul s-a terminat. Sosise clipa disperarii, a domniei totale a intunericului.

Nu aveau nicio speranta a invierii. Aceasta se vede limpede din reactia total neincrezatoare a ucenicilor la auzul vestii. De ce ar fi crezut in inviere? Desigur, pentru ca le-a vestit-o Hristos. Dar noua ne vine usor sa zicem aceasta acum. Oare noi am fi crezut? Probabil ca nu. Oamenilor le vine greu sa creada in inviere si acum, dupa ce s-a petrecut.

Nu mai ramasese nimic, doar trupul frant al lui Iisus. Privim din nou in icoana Coborarii de pe Cruce: atarnat pe lemn, trupul lui Iisus nu mai are nimic din maretia divina. „Daca esti Fiul lui Dumnezeu, coboara-Te de pe cruce!”. Cat de mult se coborase deja catre ei! El a ales insa un alt mod de a se cobori de pe cruce, unul pe care ei nu l-au inteles, care a umplut lumea de uimire si de intristare. Acesta a fost „ceasul lor si stapanirea intunericului”, cand femeile sunt mai curajoase decat barbatii si ii imbratiseaza picioarele si ii saruta obrazul, cand Nicodim ii scoate cuiele din picioare si Iosif din Arimateea ii pregateste mormantul. In cele din urma, s-a gasit si pentru El, in acea saptamana in care a fost nevoit sa doarma in Betania, un loc unde „sa-si plece capul” in Ierusalimul Sau cel iubit.

„Toata faptura s-a schimbat de frica, vazandu-Te pe Tine, Hristoase, pe Cruce rastignit. Soarele s-a intunecat si temeliile pamantului s-au cutremurat. Toate au patimit impreuna cu Tine, Cel ce ai zidit toate; Cel ce ai rabdat de voie pentru noi, Doamne, slava Tie”.

S-a lasat linistea peste Golgota. „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai parasit”? Ucenicii traiesc parasirea totala, asa cum Iisus a trait-o pe Cruce. Este intuneric peste tot, peste ei si peste cosmos. Este punctul cel mai de jos al istoriei lumii, si ei toti sunt martorii acestuia.

Privim in icoana si nimic nu ne duce cu gandul la cuvintele Sfantului Ioan Evanghelistul: „am vazut slava Lui, slava ca a Unuia-Nascut din Tatal, plin de har si de adevar”. Trupul lui Hristos este golit, coborarea Sa in existenta umana este completa. Trupul este frant, si cine ar fi crezut ca aceasta moarte a Lui a biruit moartea noastra? Cine ar fi crezut ca, la doar cateva ore dupa ce L-au coborat, inert, in mormant, din acea groapa va irumpe lumina cea neinserata si bucuria nesfarsita a Invierii?

Dar Hristos a inviat, si bucuria celor intristati este fara seaman, bucuria celor obiditi, celor chinuiti de necazul mortii Sale atat de nedrepte. Pentru ei, bucuria este neasemanata, luminarea sufletelor lor este pregustarea raiului. Nu mai este loc de lepadare, nu mai este loc pentru moarte. „Unde iti este, moarte, biruinta ta? Unde iti este, moarte, boldul tau?”.

In troparul Invierii, cantam: „cu moartea pe moarte a calcat”. Aceasta ne arata ca in Invierea Sa este ascunsa vesnic, desi biruita, suferinta mortii Sale. Hristos a restabilit toate, i-a restaurat pe toti, i-a inviat pe toti. A naruit portile iadului, a deschis Imparatia Cerurilor, S-a inaltat intru slava. Dar El ramane vesnic rastignit, Rastignitul cel Inviat, a carui Cruce s-a facut „pom al vietii”, centrul istoriei lumii, noul ei inceput si capat.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

In tendinta noastra nesanatoasa de a intocmi clasamente si topuri, deseori socotim Craciunul, Nasterea Domnului, ca fiind „a doua” sarbatoare ca importanta dupa Pasti. Si este importanta, fara indoiala, nu degeaba au randuit Sfintii Parinti 40 de zile de post inaintea ei. Dar nu trebuie sa neglijam nici faptul ca in marele praznic al Buneivestiri avem de fapt sarbatoarea Intruparii Domnului.

Bunavestire este ziua preabinecuvantata cand s-a implinit planul cel din veci al lui Dumnezeu, acela de a Se uni cu omul intr-o singura „faptura minunata”. Este ziua in care cea mai aleasa persoana din istorie, Maica Domnului, a rostit acel „Fie mie dupa cuvantul tau”, a acceptat ceea ce nimeni pana la ea n-ar fi putut primi, sa se plasmuiasca din pantecele ei Plasmuitorul lumii. Si a acceptat, sa nu ne amagim, in totala cunostinta de cauza. Sa nu credem ca ea nu a inteles exact ceea ce urma sa se petreaca si ceea ce urma ea sa devina. Toata viata ei de pana atunci o traise intr-o curatie desavarsita, petrecand impreuna cu ingerii, in Sfanta Sfintelor.

Sa nu neglijam deci importanta acestui act. Caci, dupa cum zice Sfantul Maxim Marturisitorul, raspunzand catre Talasie Libianul: „Aceasta este taina cea mare si ascunsa. Aceasta este tinta fericita (sfarsitul) pentru care s-au intemeiat toate. Acesta este scopul dumnezeiesc, gandit mai inainte de inceputul lucrurilor, despre care, definindu-l, spunem ca este tinta finala mai inainte gandita, pentru care sunt toate, iar ea pentru nici una. Spre aceasta tinta finala privind, Dumnezeu a adus la existenta fiintele lucrurilor. Acesta este cu adevarat sfarsitul providentei si al celor providentiate, cand se vor readuna in Dumnezeu cele facute de El… Fiindca pentru Hristos sau pentru taina lui Hristos au privit toate veacurile si cele aflatoare inauntrul veacurilor inceputul existentei si sfarsitul in Hristos. Caci inca dinainte de veacuri a fost cugetata si randuita unirea hotarului (definitului) si a nehotarniciei (indefinitului), a masurii si a lipsei de masura, a marginii si a nemarginirii, a Creatorului si a creaturii, a stabilitatii si a miscarii”.

Aceasta zi este, am putea spune, atemporala, la fel ca ziua intai a creatiei si ziua invierii. Este ziua de intrare in istorie a Fiului lui Dumnezeu, este ziua in care cerul se uneste cu pamantul, nemarginirea se uneste cu marginirea. Nu este unirea celor contrare, intrucat omul a fost creat dupa chipul lui Dumnezeu intru asemanarea Lui, dar este unirea celor care nu mai aveau putinta de unire, care prin pacat fusesera separate prin domnia mortii.

Cate cuvinte adanci nu s-au scris despre aceasta unire? Cate cuvinte frumoase, cate cuvinte inspirate de Duhul Sfant? Toate cugetarile despre Hristos ale Sfintilor Parintii, ale Bisericii, toate pornesc de aici, de la unirea „fara amestecare, fara schimbare, fara impartire, fara despartire” care s-a facut in aceasta zi. Toate vorbesc despre chipul dumnezeiesc al acestei lucrari, ale acestei taine asupra careia cugetul ramane mut. Si toate vorbesc tainic, in chip tacut, de lucrarea dumnezeiasca a Fecioarei Maria care, asa cum atat de lacunar spune Sfantul Apostol Matei, „s-a aflat pe sine avand in pantece de la Duhul Sfant”.

Biserica este ea insasi o lucrare tainica. Si daca dorim sa intelegem, Maica Domnului este chip al Bisericii. In Biserica se petrece cu noi unirea tainica dintre creat si necreat, adica dintre noi si Dumnezeu, precum in Maica Domnului s-a petrecut unirea fara amestecare dintre firea omeneasca si cea dumnezeiasca.

„Astazi este incepatura mantuirii noastre, si aratarea tainei celei din veac. Fiul lui Dumnezeu, fiu fecioarei se face, si Gavriil darul bine-l vesteste. Pentru aceasta si noi impreuna cu dansul Nascatoarei de Dumnezeu sa-i strigam: Bucura-te cea plina de dar, Domnul este cu tine” (Troparul Buneivestiri).

Biserica, daca observam cu atentie, incearca sa sadeasca in noi viziunea cosmica pe care ea o are asupra istoriei mantuirii, si mai ales asupra Maicii Domnului si lucrarilor care s-au facut cu ajutorul ei, lucrari care sunt chiar momentele esentiale ale istoriei omenesti. Daca nu ne apropriem aceasta viziune, care, trebuie sa intelegem, este viziunea dintotdeauna a Apostolilor, Parintilor, Proorocilor si a Bisericii in general, inseamna ca vom intelege trupeste si fariseic toata invatatura crestina, si vom ramane la un sens inchistat, care nu ne duce „dincolo de catapeteasma”, spre Sfanta Sfintelor, si nu ne mantuieste.

Daca nu avem viziunea cosmica a acestei lucrari, nu vom vedea in Maica Domnului mai mult decat o femeie aleasa, binecuvantata de Dumnezeu a-L purta in pantece, a-L naste si a-L ingriji. Dar daca vom merge spre gandirea Sfintilor Parinti (in analiza finala, gandirea Duhului Sfant care i-a luminat), vom intelege de ce acestia o numesc pe Maica Domnului „Noua Eva”, „Imparateasa ingerilor”, „Mai cinstita decat Heruvimii si mai marita fara de asemanare decat Serafimii”, „Rai de taina” si toate celelalte.

Sa ne caznim deci cu ravna la intelegerea cea mai desavarsita, sa trecem de chipul trecator al lumii, care acopera ca un val tainele vietii vesnice. Numai indraznind a cauta duhul Sfintilor Parinti ne vom bucura in adevar de Sarbatoarea negraita a Buneivestiri, incepatura mantuirii noastre.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

 

Rugaciunile Bisericii noastre sunt datatoare de viata, intrucat ele expirma in scris duhul adancirii in dragostea pentru Dumnezeu. Fie ca vin din cele mai vechi timpuri ale Bisericii, fie ca sunt compozitii mai recente ale Sfintilor Parinti purtatori de Duh, ele au menirea de a ne uni mintile in „vorbirea cu Dumnezeu”, asa cum este deseori numita rugaciunea.

Meditand la cuvintele acestor rugaciuni, vom constata ca putem descoperi in ele taine adanci, pe care uneori doar le intuim; iar zicerea acestor rugaciuni pare sa ia de fiecare data o alta forma in exprimarea si cugetul nostru, adancind aceste taine exprimate adeseori in putine cuvinte.

Cugetand asupra lor, vom putea descoperi ca deseori tindem sa ne fixam in unele stereotipuri pe care noi insine le generam, incercand sa „prindem in concepte” ceea ce nu este supus conceptualizarii, cum este Taina Sfintei Treimi. Aceasta iese la iveala foarte repede daca meditam cu putina atentie asupra cuvintelor „Rugaciunilor incepatoare”, a acelor rugaciuni pe care Biserica le-a randuit a fi rostite la inceputul majoritatii slujbelor ei.

Daca ne aruncam privirea asupra planului Rugaciunilor Incepatoare (In numele Tatalui…, mica doxologie, Imparate Ceresc…, Sfintei Dumnezeule…, Slava… si acum…, Preasfanta Treime…, Doamne miluieste (de trei ori), Slava… si acum…, Tatal nostru…), observam imediat cat de extinsa este pomenirea Sfintei Treimi, care se petrece pe tot parcursul acestor rugaciuni.

Al doilea lucru pe care il observam insa, si care pare ciudat, este ca exista o rugaciune catre Sfantului Duh („Imparate Ceresc”) si una catre Dumnezeu-Tatal („Tatal nostru”), dar nu gasim nicio mentionare explicita, in particular, a Fiului. Numele Domnului nostru Iisus Hristos nu apare nicaieri, in timp ce Duhul Sfant si Tatal au „rugaciunile Lor”.

Pentru lamurirea acestei probleme, trebuie sa apelam la gandirea celor care le-au scris si le-au formulat astfel. Rugaciunile incepatoare nu sunt rodul intamplarii, de aceea este evident ca la Sfintii Parinti vom gasi explicatia pentru faptul semnalat mai sus.

Comentand Rugaciunea Imparateasca, la cuvintele „Tatal nostru, care esti in ceruri, sfinteasca-se Numele Tau, vie imparatia Ta”, Sfantul Maxim Marturisitorul spune astfel: „Domnul invata in aceste cuvinte pe cei ce se roaga, ca se cuvine sa inceapa odata cu invatatura despre Dumnezeu. El da aici o invatatura tainica despre modul existentei Cauzei facatoare a lucrurilor, El Insusi fiind, dupa fiinta, Cauza lucrurilor. Prin cuvintele rugaciunii e aratat ”Tatal”, ”Numele” Tatalui si ”imparatia” Tatalui, ca sa invatam de la inceput sa chemam si sa veneram Treimea cea una. Caci ”Numele” lui Dumnezeu si Tatal care subzista fiintial, este insusi Fiul cel Unul nascut; iar ”imparatia” lui Dumnezeu si Tatal, care de asemenea subzista fiintial, este Duhul Sfant”.

Iata asadar ca ceea ce consideram noi a fi o rugaciune „catre Tatal”, este o rugaciune catre Sfanta Treime. Si este firesc sa fie asa, daca ne aducem aminte ca nicio Persoana a Sfintei Treimi nu lucreaza niciodata singura, expresia patristica a desavarsirii oricarei lucrari dumnezeiesti fiind „de la Tatal, prin Fiul, in Duhul Sfant”.

Aceeasi invatatura o gasim negresit si in rugaciunea catre Duhul Sfant, daca privim cu atentie duhovniceasca. Duhul Sfant este numit „Duhul Adevarului”, iar daca ne amintim ca Hristos se numeste pe Sine „Calea, Adevarul si Viata”, aflam ca avem aici o referinta la „Duhul Fiului”. Duhul Adevarului, adica Duhul Logosului, al Ratiunii primordiale prin Care toate isi gasesc fiinta.

Nici numele de „Mangaietor” nu este strain de Fiul, caci El Insusi este Mangaietor. De aceea atunci cand Hristos le vorbeste ucenicilor despre trimiterea Duhului Sfant, le spune despre un „alt Mangaietor”. De altfel, intr-una din rugaciunile Bisericii noastre, il numim pe Hristos „Mangaietorule cel adevarat” (Acatistul Mantuitorului, Icosul 10).

Lucrarea Duhului Sfant este atat de impletita cu cea a lui Hristos, incat atunci cand Il numim „Vistierul bunatatilor” ne aducem imediat aminte de faptul ca Mantuitorul spunea despre Duhul Sfant ca „din al Meu va lua”. Duhul Se impartaseste pe Sine impartasind mangaierea Fiului si dragostea Tatalui. Lucrarea Lui ii face pe oameni sa prinda „chipul lui Hristos”, dupa cuvintele Sfantului Pavel. In aceeasi nota, il rugam pe Duhului Sfant „sa mantuiasca sufletele noastre”. Astfel, si pe El Il recunoastem ca Mantuitor, asa dupa cum pe Fiul Il recunoastem ca Mangaietor. Aflam astfel ca intreaga lucrare a Duhului este intreaga lucrare a Fiului, adica lucrarea intreaga a Tatalui – impartasirea iubirii dumnezeiesti. Nu prin necesitate sunt unite aceste trei lucrari, ci prin dragostea cea desavarsita si vesnica.

Ca sa intelegem aceasta mai desavarsit, este util sa ne referim si la rugaciunea „Preasfanta Treime, mantuieste-ne pre noi…”. Spunem „Doamne, curateste pacatele noastre; Stapane, iarta faradelegile noastre; Sfinte, cerceteaza si vindeca neputintele noastre, pentru numele Tau„. Carei Persoane ne referim cand spunem „Doamne” sau „Stapane” sau „Sfinte”? Care dintre Persoanele Sfintei Treimi nu este Domn, Stapan sau Sfant?

Se vadeste astfel impreuna-lucrarea Sfintei Treimi in orice rugaciune a Bisericii. Daca ne rugam Duhului sa se salasluiasca intru noi, aflam pe Tatal si pe Fiul. Daca ne rugam Fiului, El ni se impartaseste prin Duhul Sfant si prin vointa Tatalui. Daca ne rugam Tatalui nostru, Numele si Imparatia Sa ni se ofera spre partasie.

Rugaciunile incepatoare ne orienteaza deci spre imbratisarea impreuna-lucrarii Sfintei Treimi prin care vom putea ajunge, dupa cuvintele Sfantului Petru, „partasi dumnezeiestii firi”, impartasindu-ne in vesnicie de dragostea nemasurata a lui Dumnezeu.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

Venim in fata Sfantului Altar, tinandu-ne de maini si cantand: „Sfintilor Mucenici, care bine v-ati nevoit si v-ati incununat…”. Pe capetele noastre sunt cununile biruintei. Suntem invitati sa intelegem astfel ca ceea ce monahismul are in chip vizibil, casatoria are in chip ascuns: Calea Crucii, a jertfei de sine permanente.

Daca vrem sa privim mai in profunzime, ziua in care doi crestini se unesc prin Sfanta Taina a Cununiei, este o zi a vesniciei. Pentru ca asa cum prin Botez murim si inviem in Hristos, in mod real dar nevazut, si in Cununie participam la o taina prin care Biserica ne invesniceste. Legatura dintre barbat si femeie este chip real al legaturii dintre Hristos si Biserica. Ea incepe in rai, prin Adam si Eva, si se implineste in Imparatia Cerurilor, prin Duhul Sfant, in „Ziua cea neinserata”. Dar pentru a ajunge acolo, trece prin Cruce si Inviere.

Astfel ar trebui sa perceapa Taina cei doi miri, aflati in mijlocul Bisericii: au fost adusi acolo pentru a fi jertfiti. De aceasta data, ei sunt jertfa care se aduce lui Dumnezeu de catre Biserica. Din acel moment, ei nu mai sunt „ai lor”, ci fiecare este „al celuilalt”, si impreuna ai lui Hristos.

Deseori se considera ca scopul casatoriei – motivul pentru care oamenii se casatoresc – este ca societatea sa ii considere ca sot si sotie, sa-i priveasca asadar ca pe „celula sociala de baza” – familia. In Biserica insa – si aceasta este de fapt Cununia reala -, legamantul dintre cei doi nu are doar un rol social; acest rol social, in Cununie, este secundar. Daca privim in perspectiva cuvintele de trimitere pe care Dumnezeu le-a adresat primilor oameni („Cresteti si va inmultiti…”), vedem ca primul indemn adresat este acela de a creste. Si cresterea nu inseamna altceva decat desavarsirea, a ajunge pana la masura „barbatului in Hristos”, al omului cel duhovnicesc.

Nu intemeiem familii pentru a avea o casa, „un loc unde sa ne intoarcem seara”, sau o camera pentru copii. Intemeiem familii pentru a merge, impreuna, spre mantuire, pentru a realiza noi, prin Hristos, ceea ce Adam nu a reusit. Ne casatorim pentru ca doar in casatorie ne putem implini unul prin celalalt. Doar in casatorie sexualitatea se transforma in eros, in iubirea care ne mistuie, care se transforma in forta creatoare. Doar astfel se pot naste copiii ca rod al dragostei, prin care si noi participam la lucrarea creatoare a lui Dumnezeu. Numai astfel faptele noastre devin jertfelnice, iar casnicia devine altarul pe care se aduce aceasta jertfa de sine.

De aceea ziua cununiei este o zi a bucuriei, a bucuriei de a iubi si a fi iubit, de a te jertfi si de a fi jertfit pentru Hristos. Nu pentru ca suntem tineri, nu pentru ca suntem bogati, nu pentru ca „intram in randul lumii”, nu pentru un act, nici pentru ca „de-acum suntem oameni mari”. Ci pentru ca Hristos a inviat si ne-a deschis Calea Crucii, care nu mai duce de acum catre moarte, ci catre viata. Bucurie pentru ca vom intra pe calea ei, care ne va invesnici.

Si odata intrati pe Calea Crucii, ne vom gasi repede pe Calea Nebuniei. Pentru ca, asa cum ne explica Sfantul Apostol Pavel, „cuvantul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mantuim, este puterea lui Dumnezeu”. Intram pe acest drum care se aseamana cu o scara catre cer precum cea pictata in bisericile noastre. Pe ea urcand, vom fi precum cei ce merg pe sarma, vom fi ca niste circari, jongland ametitor cu sufletele noastre.

Odata intrati pe aceasta cale, pericolele vor veni intai din stanga, si apoi din dreapta. Lumea va incerca sa ne desparta cu saracia, apoi cu bogatia. Intai cu teama, apoi cu prea multa incredere. Ispita va fi puternica, iar apoi slaba si alunecoasa ca o vulpe care se furiseaza intre sufletele noastre. Iar daca vom rezista, atunci vom incepe sa ne implinim destinele noastre de nebuni: vom fi nebuni pentru ca iubim cand lumea uraste, vom fi nebuni pentru ca vom refuza bunatatile lumii si lumea nu va intelege. In fidelitatea noastra pentru care vom lupta pana la sange, lumea ne va privi ca pe niste oameni slabi si demodati.

Dar in toata viata noastra vom avea ocazia – si dorinta – sa ne bucuram de „puterea lui Dumnezeu”, care „intru slabiciune se desavarseste”. De vom fi crestini pana la capat, casatoria ne va face sa intelegem ce inseamna „bucuria mucenicilor”. Si vom duce aceasta casatorie pana la capat, invesnicind-o prin Duhul Sfant, Imparatia Cerurilor care va fi inauntrul nostru.

In acest mod, cred, ar trebui sa priveasca lucrurile cei doi miri cand se apropie, „cu frica de Dumnezeu, cu credinta si dragoste” de aceasta mare Sfanta Taina. In dreapta si stanga lor, nasii, iar in spatele lor familia, rudele si prietenii; bine este de vor fi in acelasi cuget cu ei. A doua zi, petrecerea va fi fost doar o amintire. Mancarea s-a mancat, oaspetii au plecat, muzica nu mai canta. Iar cei doi vor fi impreuna, singuri, incercand sa preschimbe apa ramasa in vin.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

Unul dintre darurile cantarilor compuse de Biserica in cinstea sfintilor este acela ca pastreaza nealterata, peste veacuri, expresia evlaviei credinciosilor catre acestia. Acesta este si cazul Sfintilor Trei Ierarhi, pe care Biserica ii sarbatoreste impreuna inca din secolul XI, compunandu-le cantari in care ni se arata adevarata masura la care s-au ridicat cei trei luminatori ai Ortodoxiei.

Astfel, una dintre sedelnele ce se canta la Utrenie nu se sfieste a-i numi “alti trei apostoli”, si aceasta pe buna dreptate, intrucat s-au facut intr-adevar marturisitori ai Celui pe care L-au cunoscut asa cum putini au reusit s-o faca, inainte sau dupa ei. De asemenea, marturisirea lor a ajuns pana la marginile pamantului, luminand “ca niste raze ale soarelui celui intelegator, [care] si lumineaza pamantul cu dumnezeiestile sale straluciri”, dupa cum ni se dezvaluie intr-una din stihirile de la Stihoavna.

Plasmuita in micul schit de pe malul Iris-ului, unde se sihastrea Sfantul Vasile, in umila bisericuta Anastasia unde Sfantul Grigorie si-a tinut celebrele cuvantari, si intarita cu ostenelile cele martiresti din exilul in Pont al Sfantului Ioan, aceasta marturisire comuna reflecta slava Sfintei Treimi care lumineaza sufletele noastre, intr-adevar, cu dumnezeiesti straluciri.

Insusi troparul acestei sarbatori ne dezvaluie inaltimea la care s-au ridicat cei Trei Ierarhi in Biserica; acest tropar este practic o adaptare a troparului Sfintilor Apostoli Petru si Pavel: “Ca cei ce ati fost intocmai la obicei cu apostolii si lumii invatatori…”. Biserica marturiseste deci ca Sfintii Trei Ierarhi si-au apropriat intocmai obiceiul apostolilor, cu timp si fara timp ocupandu-se doar cu rugaciunea si propovaduirea Cuvantului. Nimic pentru ei, totul pentru ceilalti, in misiunea mistuitoare a dragostei lui Hristos.

Cantarile sunt marturisirea nevremelnica a Bisericii. Ele nu sunt doar compozitii ale unor poeti ai Bisericii, ci sunt cuvintele prin care Insusi Duhul Sfant ii lauda pe sfinti. Caci asa este obiceiul lui Dumnezeu, sa isi pretuiasca faptura pe care El Insusi a creat-o si sfintit-o. Dumnezeu se oglindeste in sfinti, se vede pe El Insusi in ei si bucuria Sa este reflectata in bucuria Bisericii care se uneste in laudele pe care le canta.

“Organele Darului, alautele Duhului, trambitele cele bine vestitoare ale propovaduirii, tunetele cele infricosate si vrednice de auzit, care de sus au glasuit si slava lui Dumnezeu o au aratat marginilor, pe cei trei propovaduitori ai marii Treimi, pe Ioan si pe Vasile dupa vrednicie, impreuna si pe Grigorie sa-i cinstim” (Stihira la Vecernia cea Mare).

Biruinta desavarsita a Ortodoxiei ni se pare astazi fireasca. Dar aceasta pentru ca noi nu am trait acea perioada, in care lumea intreaga se intunecase prin erezia lui Arie si prin plasmuirile urmatorilor sai. Sfintii Vasile si Grigorie, si apoi si Sfantul Ioan au dat piept acestora impotrivindu-se intregii intelepciuni lumesti, de multe ori aceasta “intelepciune” fiind sustinuta chiar de imparati. Insa “ ca pe Goliat cel netrupesc, cu piatra cea din capul unghiului surpandu-l, credinta intru unire o au adus, cu sangele lui Hristos cel rosu ingradind-o”.

Si se cuvine ca acest cuvant sa fie incheiat printr-o cantare care sumarizeaza modul vietii si impreuna-praznuirii acestor trei minunati sfinti: “Nu este al doilea intru acesti trei, ca fiecare cinstea sa intru sinesi poarta, nici unul mai intai fiind si pe cei intocmai cu cinstea covarsindu-i si isi impartaseste mai vartos unul altuia biruinta bucurandu-se, ca nu incape intre dansii indrazneala pizmuirii, care strica unirea gandului”.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

 

Biserica a fost mereu prigonita, inca din primele zile ale existentei sale. Caci desi la un moment dat in istorie a devenit religie acceptata, ortodoxia ei a fost supusa la mari prigoane de atunci si pana azi. Dar Hristos, Cel care ne-a promis ca Biserica va dainui in veac si „portile iadului nu o vor birui” a aparat-o totdeauna, iar in cele mai grele perioade ale Sale i-a trimis oameni exceptionali prin care a lucrat adevarul.

Atunci cand Sfantul Grigorie de Nazianz a ajuns in Constantinopol chemat de putinii ortodocsi ramasi in cetate, in marea capitala imperiala nu mai era nicio biserica ortodoxa. Toate erau ale arienilor, ale ereticilor care tagaduiau dumnezeirea Fiului, numindu-l creatura. Marea barbatie de care a dat dovada Sfantul Grigorie nu consta in faptul ca a intors intregul imperiu la Ortodoxie, teologia sa despre Sfanta Treime cucerind sufletele tuturor; marea sa barbatie este aceea ca a fost dispus sa sa aiba demnitatea dumnezeiasca de a sta drept impotriva tuturor dusmanilor lui Hristos, fie ei teologi, episcopi, simpli credinciosi sau chiar imparati.

In doar doi ani dupa sosirea sa in Constantinopol, Ortodoxia era restaurata in intreg imperiul. Iar faptul ca, in ciuda „contrelor” romanior (prin papa Damasus) si alexandrinilor, el este ales presedinte al Sinodului Ecumenic din 381 arata ca Biserica l-a recunoscut, inca de atunci, ca „trambita a Duhului Sfant”.

Daca privim cu atentie la viata Sfantului Grigorie, vedem cu claritate manifestandu-se “regula de aur” a vietii duhovnicesti, in cuvintele Parintelui Nicolae Steihnardt: „Daruind, vei dobandi”. Si odata cu aceasta, vom observa cat de contrastanta este in fapt viata duhovniceasca cu cea lumeasca.

Sfantul Grigorie s-a nascut bogat, dar cea mai mare dorinta a sa a fost saracia sihastriei. A fost hirotonit preot de tatal sau dar a fugit in pustie, cutremurat de vrednicia preotiei si nevrednicia lui. N-a vrut episcopie nici in ruptul capului, dar s-a supus dorintei tatalui sau si a Sfantului Vasile cel Mare. Nu a slujit insa nicio liturghie in Sasima, eparhia pentru care fusese hirotonit, ci a fugit din nou, de aceasta data intr-un ospiciu de bolnavi, ingrijindu-le ranile trupesti si sufletesti. Ca episcop, a slujit doar la Nazianz si in scurta perioada din Constantinopol, cand s-a aratat ca un titan al teologiei, „stalp al Bisericii”. Iar atunci cand unii dintre episcopi au inceput sa-si arate rautatea privitor la inscaunarea sa ca arhiepiscop al Constantinopolului, a preferat sa paraseasca si Sinodul si capitala. Lupta sa teologica era castigata si a luptat din toata puterea sa scape de lupta politica.

Sfantul Grigorie si-a daruit astfel toata grija cea lumeasca, toate rangurile, bogatiile si titlurile. Toate maririle si le-a dat pentru micsorarea sa lumeasca. In schimbul acestora, Dumnezeu i-a daruit sa-L cunoasca intr-un fel in care nimeni nu o facuse pana la el. I-a daruit teologia Treimii, ca prin ea lumea sa se lumineze si oamenii sa redevina credinciosi in Hristos, prin Duhul Sfant. Iar Sfantul Grigorie nu si-a dorit decat sa se cufunde in dragostea nesfarsita a lui Dumnezeu.

Aceasta este dar invatatura desavarsita pe care Sfantul Grigorie ne-o transmite, prin viata sa. In aceasta lume, nu avem nimic mai bun a dori decat dragostea lui Dumnezeu si dragostea pentru oameni. Daca daruindu-ne pe noi insine le vom dobandi pe acestea, vom fi castigat marea batalie a lumii: aceea pentru sufletul nostru si, poate, si pentru alte suflete. Dar de vom cauta teologia pentru ea insasi, ca pe o arta sau ca pe o stiinta, daca vom cauta doar cuvintele si nu vom fi primit de la Duhul Sfant profunzimea lor, nu doar ca ne vom pierde sufletul nostru, dar e posibil sa pierdem si sufletele altora.

Viata Sfantul Grigorie de Nazianz este, in fapt, metoda Teologiei.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

A citi si a scrie sunt, fara indoiala, daruri de la Dumnezeu. Precum Dumnezeu isi scrie lucrarea in lume, asa si omul isi scrie ratiunile in carti; cuvintele sunt vehicule ale ratiunii omenesti, precum lumea este purtatoare a pecetei Ratiunii Dumnezeiesti. Importanta scrisului este atat de mare incat Biserica a fost, din zilele apostolice, pastratoare si generatoare a cartilor, atat bisericesti, cat si laice.

Dar exista un aspect al folosirii literelor care este extrem de daunator, oricat ar parea de ciudat la prima vedere. In mijlocul oraselor, traim astazi o avalansa a literelor care ne fug zilnic in fata ochilor, transmitandu-se la suflet si producandu-ne o periculoasa imprastiere a mintii.

In primul rand, se observa cu usurinta ca omul s-a obisnuit sa isi tina mintea preocupata de tot felul de lucruri diverse, fara consistenta si care nu adauga vreo valoare pozitiva gandirii sale. De aceea avem astazi, peste tot in jurul nostru, bucati scurte de text care se perinda prin fata noastra. Fie ca este vorba de acele benzi de text care se scurg la infinit pe televizor de la dreapta la stanga, fie ca vorbim de mesajele publicitare pe care le gasim peste tot – pe blocuri, in metrou, pe hainele oamenilor, pe plasele lor etc – acestea se constituie intr-o retea de texte neimportante, absolut trecatoare dar extrem de agresive.

Mai mult decat atat, insisi oamenii nu mai pot sa-si opreasca reflexul de a parcurge texte, iar in intampinarea acestei patimi s-a raspandit cu viteza fulgerului asa-numitul „smartphone”. Iar pentru cei care nu au sau nu doresc sa citeasca nimicuri pe telefon, ei au la dispozitie ziare care se distribuie gratis, pline de mizerabilele diluviuni mondene.

Fireste, oamenii rar se opresc sa se gandeasca la aceasta „nevoie” a lor, prinsi fiind in mrejele acestei „Fete Morgana” care le da iluzia preocuparii, furandu-le de fapt timpul si odata cu aceasta si sufletul. Dar pentru cel care doreste sa isi pazeasca mintea neimprastiata, aceasta increngatura reprezinta in fapt un gigantic bombardament, o adevarata agresiune continua. Este agresiunea literelor, a literelor care se doresc citite si cu care lumea se impauneaza precum poporul evreu se impauna ca o desfranata cu zeitatile pagane.

Zeii pagani, ca si textele care curg fara incetare in lume ca intr-o betie de litere, sunt doar niste iluzii. In spatele lor, ne spune Sfanta Scriptura, sunt diavolii. Intr-o vreme, acestia le capturau adoratia oamenilor prefacandu-se a fi personaje atotputernice, binefacatoare sau terifiante. In zilele noastre, adoratia oamenilor trece de la persoane la lucruri. Iar liturghiile acestor adoratii sunt constituite din suvoaiele neintrerupte si fara sfarsit al literelor fara noima, curgand prin rau-denumitele „mijloace de comunicare” moderne.

Ascunse insa de acest zgomot permanent si infernal se afla cuvintele lui Hristos, cele de-viata-facatoare, care ne comunica intelepciunea nepamanteana a unei vieti de dincolo de lume, care nu este efemera. Si astfel vedem ca literele pot capata vesnicie, convergand catre Dumnezeu-Cuvantul, Care este insusi Adevarul. Cuvintele vietii vesnice alunga efemeritatea literelor, trec dincolo de ele si, umplute fiind de Duh, se aseaza in suflet tamaduindu-l si linistindu-i mintea cea obosita de zgomotul lumii.

Sa cautam asadar sa fugim de agresiunea infernala a literelor dezlantuite, de asemenea evitand ca noi insine sa devenim purtatori de vremelnicie, si invatand sa cautam miezul lucrurilor, intelegand cuvintele adanci ale Sfantului Pimen: „De vei ajunge in orice fel de imprejurare grea, biruinta nu sta decat in tacere”.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

Inainte de a fi transformat in stiinta, evolutionismul a aparut in gandirea umana filosofic. Si desi unii doresc sa modifice realitatea afirmand ca evolutionismul este o teorie noua, in fapt el provine cel putin din perioada filosofiei grecesti clasice. Ce este mai nou insa este ateismul si nu este o coincidenta faptul ca evolutionismul modern si ateismul se completeaza reciproc perfect in perioada noastra.

Originea filosofiei evolutioniste

Pentru a intelege de unde vine si incotro merge gandirea evolutionista, este util sa ne referim la originea ei.

Primele mentiuni evolutioniste le gasim la Anaximandru, filosof grec din secolul VI i.Hr., urmat de Empedocle, Democrit si chiar Aristotel, care credea ca s-a trecut spontan de la neviu la viu prin niste elemente intermediare si ca plantele sunt verigi intermediare intre obiectele neinsufletite si animale.

Acestora le-au urmat alti filosofi care au extins gandirea predecesorilor lor sau au emis teorii noi. Toate aceste teorii au fost insa razlete si destul de singulare, pana in vremea in care, dupa Revolutia Franceza, iluminismul a creat un cadru perfect pentru aparitia gandirii „autonome”, adica separata de Dumnezeu. Pana atunci, oamenii de stiinta traiau cu adevarat o admiratie profunda in fata creatiei. Exemplele in acest sens abunda, oamenii de stiinta deseori exprimandu-se precum Lordul Kelvin, care spunea ca „probele fizice despre o actiune inteligenta, despre un plan oranduitor din partea divinitatii, s-au inmultit atat de mult imprejurul nostru, incat, daca uneori indoielile metafizice ne indeparteaza temporar de la aceste dovezi, ele revin cu o forta irezistibila. Ele ne arata ca natura este supusa unei Vointe libere si ca toate lucrurile vii depind de un Creator si de un stapan etern al lumii”.

Iluminismul si evolutionismul

Vremurile insa erau in schimbare si autonomismul – gandirea separata de Dumnezeu – avea nevoie de un sprijin filosofic despre aparitia vietii. Cata vreme omul putea privi in jur minunandu-se de armonia si inteligenta creatiei, ruperea de Dumnezeu era foarte dificila.

Printre primii care au lansat teoria evolutiei in forma filosofica moderna a fost Erasmus Darwin, bunicul lui Charles Darwin, care a enuntat practic credinta intr-o origine comuna a vietii. El credea deja nu doar intr-un stramos comun, dar si intr-un univers vechi de milioane de ani. Se observa ca, deja, filosofic el abandonase invatatura biblica despre creatia lui Dumnezeu.

Curand dupa el, Cavalerul de Lamark si Charles Lyell au emis noi teorii care veneau in continuarea gandirii lui Erasmus Darwin. Desi nesprijinindu-se decat pe speculatia filosofica, aceste conceptii care aveau darul de a contracara invatatura crestina au fost evident imbratisate de gandirea lipsita de Dumnezeu.

De aici pana la evolutionismul lui Charles Darwin nu a fost decat un pas. Darwin a emis teoria selectiei naturale, ca motor al schimbarii prin supravietuirea celui mai adaptat. El a preluat practic ideile filosofice ale bunicului sau si nu a facut decat sa imagineze un mecanism naturalist, bazandu-se doar pe observarea adaptarilor organismelor vii, inauntrul aceluiasi „fel”.

Vedem astfel conturandu-se si luand forma consacrata gandirea evolutionista. O vedem conturandu-se ca pilon al gandirii autonome, ca factor esential in fundamentarea ulterioara a ateismului si ca motor al secularismului.

Putem considera asadar ca evolutionismul este un produs al iluminismului. Nu ne putem gandi la evolutionism separandu-l de cauza sa primara, care este „emanciparea omului” pana la stadiul de luptator impotriva lui Dumnezeu, dupa cum vedem ca a ajuns el astazi.

Copiii evolutionismului: ateismul, nihilismul si crimele nazismului si comunismului

Daca Hristos ne invata ca exista un criteriu foarte clar dupa care putem judeca valoarea lucrurilor, si anume dupa roadele lor, privind evolutionismul prin aceasta prisma ne vom elucida asupra valorii sale, ca idee filosofica dar si ca stiinta.

Cum aratam si mai sus, evolutionismul a oferit lumii o parghie pentru fundamentarea gandirii autonome fata de Dumnezeu, adica pentru aparitia ateismului. Privind inapoi in istorie, observam ca ateismul nu a existat niciodata ca si conceptie despre viata. Pentru aparitia lui a fost nevoie de aparitia materialismului, fundamentat pe aparitia ne-spirituala a vietii, conceptie intemeiata integral pe evolutionism.

Unul dintre copiii timpurii ai evolutionismului a fost materialismul dialectic, propus de Friedrich Engels care a gasit in lucrarile lui Darwin temeiul necesar pentru teoriile sale materialiste. Impreuna cu Karl Marx, ambii intemeindu-se pe darwinism au pus bazele comunismului. Iata cum descria Engels demersurile lui Marx, la catafalcul acestuia: „Asa cum Darwin a descoperit legea evolutiei in natura organica, la fel Marx a descoperit legea evolutiei in istoria umana”.

Vedem astfel cum gandirea evolutionista produce un prim “rod” extrem de nociv, care a aruncat practic in bezna o mare parte a lumii in secolul XX (continuandu-se, din nefericire si astazi).

Intemeiat pe ideea ca omul este produsul evolutiei, filosoful german Friedrich Nietzsche va declara “moartea lui Dumnezeu” si va intemeia o filosofie a nimicului, a ne-existentei. Filosofic, nihilismul este capatul evolutionismului, este concluzia filosofica a gandirii evolutioniste. In locul gandirii crestine in care omul este incununarea creatiei pe care a realizat-o Dumnezeu, nihilismul propune o gandire in care adevarul a disparut.

Acest nihilism, oricat de absurd ar parea la prima vedere, este fundamentul societatii actuale. Nihilismul l-a alungat pe Dumnezeu din creatie si a aruncat crestinismul la marginea societatii. In aceasta gandire – care vedem cat de comuna este astazi – credinta a devenit un surogat pentru stiinta si un fel de „reazem psihologic”, in cel mai bun caz. De aceea ea este astazi privita in acelasi rand cu sportul, divertismentul, astrologia sau vrajitoria.

In aceste conditii, nu trebuie sa ne miram de crimele pe care le-a produs de exemplu nazismul. In ultima analiza, temeiul doctrinar al nazismului nu a fost decat evolutionismul. El a stat la baza ideii de puritate a raselor, pe baza careia s-a putut realiza un adevarat program de exterminare a unor etnii, pentru a evita diminuarea puritatii rasei ariene. Hitler considera ca este bine ca selectia naturala – in cazul oamenilor – sa fie ajutata, astfel incat puritatea rasei sa se obtina mai rapid, ramanand in viata doar cei puternici.

De altfel, insusi Charles Darwin era promotor al ideii de rase inferioare, chiar titlul cartii sale de capatai fiind „Despre originea speciilor prin selectie naturala, sau pastrarea raselor favorizate in lupta pentru existenta”. Unii dintre discipolii sai au dus mai departe decat el aceste idei, creand astfel cadrul favorabil aparitiei rasismului extrem.

Evolutionismul crestin

Sub presiunea stiintei moderne care a adoptat filosofia evolutionista incercand sa-i gaseasca un corespondent stiintific, o parte a crestinilor – printre ei si teologi – au considerat ca aceasta teorie poate fi impacata cu credinta Bisericii, dand astfel nastere asa-numitului evolutionism “teist” sau “crestin”.

In fapt, aceasta credinta este atat de raspandita printre crestini, incat multi sunt de parere ca Dumnezeu a ales sa il creeze pe om prin milioane de ani de transformari. Aceasta credinta apare insa din doua motive. Primul dintre ele este primirea evolutiei prin educatie si prin catalogarea ei ca “stiinta”, fara a se mentiona latura ei eminamente filosofica. Cu alte cuvinte, in sistemul educational nu este prezentata si istoria ideilor evolutioniste, astfel incat inca de la inceput sa intelegem de unde au provenit acestea.

Al doilea motiv, mai grav chiar decat primul, este insuficienta cunoastere a teologiei, indeosebi a activitatii Sfintilor Parinti. Parintii au aratat ca nu este dat oricui sa teologhiseasca, dar ca in acelasi timp fiecare crestin este dator sa incerce pe cat posibil sa inteleaga ceea ce crede, in duhul credintei noastre, adica in Duhul Sfant, nu doar in litera.

Legat de acest subiect, Parintele Serafim Rose arata ca “Parintii au avut o filosofie, si cu adevarat o teologie, care include problema evolutiei si arata absolut limpede ce anume trebuie sa creada crestinul ortodox despre acest lucru. “Evolutia” nu e o “erezie”, nu mai mult decat este budismul o “erezie”; dar ea include, implica si presupune atat de multe erori si pareri false, incat este total incompatibila cu crestinismul ortodox”.

Aceste erori si pareri false sunt aceleasi care au fundamentat derapajele extreme citate anterior, si din acest motiv introducerea in teologie a evolutionismului nu face decat sa creeze o monstruozitate logica, care are ca efect masacrarea nu doar a teologiei, dar si a cuvintelor Sfintei Scripturi.

Cei care incearca sa puna de acord evolutionismul cu Sfanta Scriptura, de obicei, fie arunca o umbra de indoiala asupra caracterului revelat al Cartii Facerii (intrucat, la o analiza atenta, sub nicio forma nu se potriveste istorisirea zilelor creatiei cu erele geologice), fie lovesc fara mila in teologia Sfintilor Parinti. Aceasta ei o fac fie trecand-o cu vederea cu totul (sau “in cel mai bun caz” rupand citate din context), fie considerand ca Sfintii Parinti nu au avut ocazia sa “beneficieze” de noua teorie evolutionista. Astfel, tocmai pe ei, pe cei mai inalti Sfinti ai lui Dumnezeu, pe cei pe umerii carora s-a sprijinit intr-o vreme toata Ortodoxia (precum Sfantul Vasile cel Mare), evolutionistii ii desconsidera atat de mult incat li se pare ca Duhul Sfant i-a ocolit tocmai in aceasta privinta atat de importanta.

In cele din urma, privind lucrurile in perspectiva, luand in considerare cele descrise in sectiunile anterioare, intelegem ca introducerea evolutionismului in Ortodoxie este precum o sinteza intre crestinism si ateism.

Concluzie

Vedem asadar cat de mult rau a produs in istorie gandirea autonoma (fata de Dumnezeu). Ea este baza si cauza directa a aparitiei evolutionismului. Raul cel mare care s-a produs in gandirea actuala – incepand din epoca iluminismului si culminand in prezent – nu este evolutionismul, care este doar un produs secundar ajutator, ci scoaterea lui Dumnezeu din mintea omului si inlocuirea Lui cu preocuparile materialismului.

Aceasta apostazie este mostenirea efectiva a evolutionismului si singurul remediu este reobisnuirea mintii omenesti cu Dumnezeul creatiei Sale, Cel care “in timp ce gandeste, creeaza; iar gandul se face lucru, realizandu-se prin Cuvant si desavarsindu-se prin Duh” (Sfantul Ioan Damaschin).

Numai cugetand cu gand drept la creatia nemijlocita a lui Dumnezeu omul poate intelege in adevar purtarea de grija a lui Dumnezeu si planul Sau cel vesnic, care este unirea Sa cu noi, prin Fiul, in Duhul Sfant.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

Sunt multi oameni care confunda dorinta de dreptate cu dorinta de razbunare. Si nu este greu sa cada in aceasta eroare, pentru ca omului ii este greu sa discearna – daca nu se indeletniceste cu trezvia – intre pornirile sufletesti. Daca omul nu are atentie asupra mintii astfel incat sa analizeze gandurile pe care le „rasneste” aceasta, dorinta de razbunare rabufneste la iveala la tot pasul, disimulata ca dorinta de dreptate.

Si intr-adevar, ar putea fi greu sa discernem intre „insetarea de dreptate” si insetarea de razbunare. Spun „ar putea fi”, pentru ca exista un criteriu simplu care le departajeaza. Exista o deosebire fundamentala: in vreme ce dorinta de dreptate inseamna indreptarea raului comis printr-o fapta buna asupra celui care a fost nedreptatit, razbunarea doreste direct raul celui care a nedreptatit.

Aceasta o putem invata chiar de la Dumnezeu, care zice ca „nu doreste moartea pacatosului, ci sa se intoarca si sa fie viu”. Dumnezeu nu doreste si nu face rau nimanui – altfel S-ar contrazice pe Sine. El spune insa ca „A Mea este razbunarea si rasplatirea” (Deuteronom 32, 35) si aparent aici este o contradictie cu cele spuse anterior, dar trebuie sa fim atenti si sa nu Ii „imprumutam” lui Dumnezeu patimi omenesti. La tot pasul in Scriptura intelegem ca nu este in firea noastra sa razbunam raul cu rau („Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc”).

Mai greu de inteles insa este modul in care dorinta de razbunare se cuibareste in sufletul omului si, disimulata – si uneori nedisimulata -, lucreaza chiar si in randul crestinilor, a celor ce au „pregatirea necesara” pentru depistarea ei. Raspunsul cred ca sta in relatia stransa care exista intre razbunare si manie. Mania, aceasta patima care se insurubeaza atat de adanc in sufletul omenesc incat este printre ultimele care este scoasa afara pe drumul spre sfintenie.

Mania nu inseamna dorinta de razbunare in mod implicit, dar de cele mai multe ori manierea noastra – care produce o anumita „orbire” a rationalitatii – duce la o dorinta concreta de razbunare. Si daca gandul nostru s-ar transforma automat in fapta (cum este la Dumnezeu), am comite mii de crime si probabil omenirea ar dispare in cateva minute. De aceea spune Hristos ca „oricine se manie pe fratele sau vrednic este de osanda”.

Vindecarea dorintei de razbunare vine odata cu dobandirea blandetii, acea virtute in care se reflecta atat de frumos, in cazul celor imbunatatiti, frumusetea lui Dumnezeu. Despre ea spune Parintele Dumitru Staniloae: „Blandetea e o dispozitie neclintita a mintii, care ramane in fata onorurilor si a ocarilor aceeasi. Ea inseamna a ramane neafectat de supararile ce ti le produce aproapele si a te ruga sincer pentru el. Ea e stanca ce se ridica deasupra marii maniei, ramanand neclintita de valurile ei”. Si iarasi: „Cei ce socotesc ca blandetea e o slabiciune pot sa se gandeasca la forta ei de a tamadui ura si de a astupa prapastiile dintre eu-uri, la vraja buna din ea, care atrage pe toti cei ce tind altfel sa se separe si sa se distanteze. Cu adevarat omul bland e singurul care castiga biruinta asupra pamantului”.

Iata dar cum ne putem desuruba din suflet dorinta de razbunare odata cu mania: incercand din toate puterile sa castigam blandetea. Blandetea nu este o caracteristica a temperamentului, cum gresit cred unii, ci este o virtute castigata cu sange duhovnicesc, pentru care se lupta, pentru care se cazneste trupul si sufletul.

Nu exista cale de ocolire a maniei, alta decat „imblanzirea scorpiei”, adica a sufletului nostru salbaticit. Si pentru aceasta, ca de fiecare data, ne este pilda Hristos, care ne zice: „Invatati-va de la mine ca sunt bland si smerit cu inima”. Deci de fiecare data cand simtim pornirea de „indreptatire” si ne dam seama ca gandul nostru se duce impotriva aproapelui, sa ne caznim mintea sa se imblanzeasca si astfel, imblanzindu-ne ne vom gasi mai aproape de nepatimire si de viata cea desavarsita.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

Pe scarile Muzeului de Istorie al Romaniei a fost plasata in acest an o statuie reprezentandu-l pe imparatul Traian dezbracat tinand in brate o lupoaica, simbolul binecunoscut al Romei. Controversa principala care s-a iscat in jurul ei nu a fost insa de natura istorica, ci mai mult artistica si simbolica.

Nu dorim insa sa analizam statuia din punct de vedere artistic. Trecem si peste faptul ca este din ce in ce mai evident pentru toata lumea ca nu ne tragem deloc din romani (studii stiintifice recente aratand ca, din contra, chiar romanii se trag din vechii traci), asa incat, istoric, statuia, departe de a-l reprezenta pe unul din „parintii natiunii”, il reprezinta de fapt pe dusmanul si cotropitorul stramosilor nostri.

Mai important ni se pare insa ca in centrul capitalei unei natiuni crestine se afla unul dintre cei mai aprigi prigonitori ai lui Hristos. Poate ca pentru istorici, artisti sau politicieni acest lucru nu este atat de important, dar pentru noi, crestinii, este esential.

Concret: in centrul capitalei noastre a fost instalat ucigasul Sfantului Ignatie al Antiohiei. In anul 106 Traian distrugea statul dacic si organiza la Roma cele mai mari serbari din istoria imperiului. Una dintre distractiile cele mai interesante a fost devorarea, in amfiteatru, a Sfantului Ignatie, dusman al imparatului pentru vina de a fi crestin, de catre fiarele salbatice.

Traian este primul imparat care ii prigoneste pe crestini doar pentru numele lor. Oricare dintre crestini care era denuntat si dovedit a fi crestin si refuza sa jertfeasca zeilor era ucis. Un astfel de om, care permitea ca oamenii sa fie omorati doar pentru faptul ca aveau curajul de a se declara „crestini”, are o statuie in centrul capitalei noastre.

Este ca si cum evreii ar avea in centrul Ierusalimului o statuie a lui Titus, cel care le-a distrus templul in anul 70. Cu siguranta Titus nu este socotit de evrei ca binefacator al lor, ci din contra.

Faptul ca un popor care se declara crestin permite ca in inima lui sa se cuibareasca o asemenea statuie spune multe despre constiinta lui crestineasca. Acolo unde ar trebui sa troneze Hristos, este reprezentat ucigasul sfintilor Lui. Aceasta pentru ca si in inima noastra, in locul in care ar trebui sa se salasluiasca Dumnezeu, se salasluieste Mamona; ca popor, dar si in particular, suntem mai dispusi sa ne inventam origini „vestice” si sa ne adulam prigonitorii, decat sa Il laudam si sa Ii multumim Celui de la care ne revendicam: Hristos, de la care ne vine si numele.

Se spune ca nu este nimic mai trist pentru un popor decat sa isi uite istoria. Noi suntem poporul lui Hristos, rascumparat cu Sangele Lui, intemeiat in Jertfa Sa si in biruinta Lui asupra mortii. Dar l-am uitat, si am uitat istoria biruintei Sale. Ne simtim indepartati de acele vremuri, in care sa fii crestin era un risc pe care il plateai deseori cu viata, de mana unor conducatori precum Traian.

Am uitat asadar cum este sa fii popor crestin si uitam si cuvintele Mantuitorului: „De cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, de acesta si Fiul Omului se va rusina, cand va veni intru slava Sa si a Tatalui si a sfintilor ingeri”. Este vremea sa nu ne mai rusinam de Hristos, ci sa se rusineze cei care sunt atat de iuti in a uita crimele lui Traian asupra placutilor lui Dumnezeu.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro