Responsabilitatea niciunei crime nu este doar a făptuitorului. Într-o oarecare măsură, fiecare dintre noi este responsabil pentru orice rău se întâmplă în jurul nostru. Aceasta pentru că noi, ca „slugi netrebnice”, nu am facut „ceea ce trebuia să facem”. Ar fi trebuit să-i iubim pe cei din jurul nostru, ar fi trebuit să împlinim cuvintele Mântuitorului: „Așadar, pe toate câte vreți să vi le facă vouă oamenii, întocmai faceți-le și voi lor; că aceasta este legea și profeții”. De fiecare dată când lângă noi se petrece o dramă, înțelegem că n-am împlinit porunca lui Hristos.

De aceea nu există un singur vinovat în această tragedie cumplită a morții acelui copil de 4 ani sfâșiat de animalele sălbatice protejate din București. De la primărie și până la noi, cei care am fi putut să luăm lucrurile în propriile mâini, toți suntem vinovați. Nu colții noștri au mușcat din carnea acelui prunc, dar spinii egoismului din sufletele noastre ne-au oprit de la a preveni o asemenea catastrofă.

Dar este momentul ca această stare să înceteze. În primul rând, în ce ne privește, este vremea să nu mai stăm indiferenți atunci când hoardele de invadatori iubitori de animale dar neiubitori de oameni vor să facă legea într-o țară creștină căreia cândva i-a păsat de oameni, nu de fiarele pădurii. Este vremea să ne amintim cine suntem, și să susținem răspicat, fără înconjur, că pentru noi viața unui om este mai prețioasă decât toți câinii lumii și dacă ar muri toate fiarele dar s-ar salva un om, ar merita.

Sigur, ideal este ca problema sa se rezolve fara varsare de sange, dar trebuie sa avem dreptul sa protejam oamenii in detrimentul animalelor. Noi nu suntem panteisti: pentru noi este o diferenta fundamentala intre om si animal. Omul este, dupa cum spunea Sfantul Vasile cel Mare, o faptura care a primit porunca sa ajunga dumnezeu; iata cat de adanca este diferenta intre el si animal.

Este de asemenea momentul să fie demascată și ipocrizia vădită a acestor „iubitori” de animale, care nu manifestă vreo iubire, de exemplu, față de miile de pui de găină uciși sistematic în fiecare zi în fermele din toată țara. Dragostea acestor iubitori este selectivă, ea nu se poate mobiliza similar și pentru porci, vaci, rațe, iepuri și toate celelalte animale poate mai puțin „drăgălașe” dar cu siguranță mult mai inofensive. De aceea aceștia nu au niciun drept să vorbească despre dragostea de animale. Să arate mai înainte dragoste de oameni, să meargă și să compătimească în vreun fel cu acei părinți care au rămas să trăiască drama plină de deznădejde a morții unui copil.

Dacă noi, creștini fiind, nu luăm partea omului în lupta cu animalele străzii, nu suntem vrednici de numele lui Hristos. Cred că Hristos ne va ierta dacă vom ucide câteva zeci de mii de câini pentru a salva viața unor oameni, dar de ce iertare vom fi vrednici dacă vom trimite la moarte alți oameni pentru a salva câteva zeci de mii de câini? Să ne rugăm dar ca Mântuitorul să ne dea și nouă și celor ce pot lua decizii înțelepciunea de a găsi drumul drept spre rezolvarea acestei probleme. Nepăsarea noastră trebuie să ia sfârșit aici.

Episodul umblării pe mare a Mântuitorului ne poate conduce la o serie de întrebări aparent absurde.

Ne putem întreba, astfel, ce s-ar fi întâmplat dacă, atunci când se afunda, Petru nu ar fi strigat către Mântuitorul? Ce s-ar fi întâmplat dacă frica l-ar fi paralizat cu desăvârșire și din gura lui n-ar fi ieșit acel strigăt scurt: „Doamne, scapă-mă!”. Oare Hristos l-ar fi scăpat și fără acel strigăt? Pe de o parte, suntem tentați să spunem că da, Mântuitorul l-ar fi scăpat, din moment ce El i-a zis: „Vino”. Dar la fel de bine ne putem întreba, în fapt, dacă Hristos i-ar mai fi dat voie să vină la El pe mare dacă ar fi știut că Petru s-ar fi afundat fără să strige după ajutor.

Desigur, nu putem cugeta astfel în realitate. Hristos este Adevărul și atunci când medităm la faptele Lui trebuie să înțelegem că avem de-a face cu Persoana dumnezeiască a Cuvântului, nu cu un om care își calculează faptele sau reacționează din instinct.

Dar privind totuși astfel, desprindem un lucru important: și anume acela că Hristos nu ne vrea „în siguranță”. Dacă ar fi dorit ca Petru să evite posibilitatea înecării, nu l-ar fi chemat la El. Ba poate ar fi potolit și furtuna, înainte să vină la ei. Dar făcând aceasta, l-ar fi privat pe Petru de una dintre cele mai importante experiențe din viața sa, aceea de a striga din tot sufletul, cu toată puterea existenței sale aflate în pragul dispariției, către Mântuitorul. Petru a strigat, în doar două cuvinte, către Mântuitorul ca și către Cel în care își punea nădejdea în clipa disperării sale. Petru ceruse, evident, ceva „peste măsură de mare”, cum se exprimă Sfântul Ioan Gură de Aur. Dar Mântuitorul s-a folosit de acest prilej pentru a-i transmite lui Petru, ca și nouă, o lecție importantă despre viața duhovnicească: cine vrea să meargă către Mântuitorul trebuie să fie dispus să se lase în mâinile Lui și să strige cu toată puterea atunci când va fi în pericol de moarte. Pentru că cei ce se angajează în această viață sunt într-un continuu pericol de moarte.

Chemarea lui Hristos se adresează tuturor. Cei ce sunt dispuși „să lepede grija cea lumească” vor putea merge către Mântuitorul fără a se afunda în valurile acestei mări tulburate care este viața pământească. Dar întrucât toți suntem păcătoși, „până la unul”, singura salvare va fi strigătul deznădăjduit către Mântuitorul. Cei care vor să fie „în siguranță” nu se vor aventura pe drumul spre mântuire. Cei pentru care siguranța bărcuței în care li se pare că stau va fi mai importantă decât dorul mântuirii, nu se vor aventura. Nu vor fi în pericol să se afunde în valuri, dar vor rămâne plutind în derivă având sentimentul înșelător al situației „călduțe”.

O altă întrebare, care scoate la lumină o caracteristică interesantă a firii umane, este una pe care o ridică chiar Sfântul Ioan Gură de Aur. Intrebarea este: dacă Hristos i-ar fi poruncit El lui Petru să meargă pe apă, Petru ar fi acceptat? Sfântul Ioan afirmă că nu, n-ar fi primit, pentru că nu avea atât de mare credință. Dar atunci când Petru are inițiativa, lucrul în sine i se prezintă într-o altă lumină. Așa este omul, așa suntem și noi de cele mai multe ori: atunci când nu avem inițiativa unui lucru, îl privim în altă lumină decât atunci când inițiativa ne aparține. De multe ori pe noi această atitudine ne duce la desconsiderarea lucrului în sine, ceea ce n-ar trebui să se întâmple unor oameni duhovnicești.

Gestul avântat al lui Petru arată multa lui dragoste. Și pentru marea sa dragoste, Hristos îi iartă puțina credință, adică momentul de ezitare. Așa cum chiar Mântuitorul a spus-o cu altă ocazie, celui ce iubește mult i se și iartă mult. De aceea din toate aceste gesturi ale lui Petru, care oscilează între dragoste și ezitare, culminând cu trădarea dinaintea răstignirii, putem învăța lecția esențială a vieții duhovnicești, cuprinsă chiar în întâmpinarea pe care le-o face Domnul celor din corabie: „Îndrăzniți, Eu sunt, nu vă temeți!”. Doar înarmându-se cu această îndrăzneală omul poate avea curajul de a încerca să meargă pe valurile tumultoase ale drumului pe care îl are de parcurs către Hristos, știind că, chiar de va ezita și se va afunda, Hristos va fi chiar lângă el, întinzându-i îndată mâna.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

De cele mai multe ori, acțiunile noastre sunt aservite unor scopuri personale, conștient sau inconștient. De asemenea, credința noastră este întotdeauna că facem bine ceea ce facem. Nimeni nu face o acțiune decât dacă crede că este benefică. Dar această calitate de „a fi bună” a unei fapte nu poate fi judecată doar din punct de vedere subiectiv, ci ea trebuie validată și obiectiv. Iar marea problemă a faptelor noastre se află exact aici: în a ști ceea ce este, în mod obiectiv, bun. În lume sunt multe „instanțe” care consideră că dețin un criteriu corect de validare obiectivă a realității. Sunt multe, așadar, care ne cer să le dăm ascultare precum unor judecători ai adevărului, dar noi, creștini fiind, știm că există de fapt o singură Instanță care ne poate oferi criteriul obiectiv al adevărului: Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Cel ce este „Calea, Adevărul și Viața”.

Dar aceasta nu era ceva ce nu știam. Cu toate aceasta, suntem supuși din nefericire în continuare acelei taine de care se mira și Sfântul Apostol Pavel: că, știind – chiar și prin proprie experiență – cine este Adevărul și Binele, noi săvârșim tot răul, care la nivel declarativ ne repugnă. Așa se face, așa se ajunge ca, în sfatul nostru interior, să primim alte instanțe de judecată decât pe Hristos, astfel încât adevărul nostru obiectiv devine minciunea noastră obiectivă, pe care o primim în nume de adevăr, așa cum au făcut și strămoșii noștri Adam și Eva, în rai.

Revenind așadar la scopuri, și sub această lumină reconsiderând faptul că faptele noastre se aservesc unor scopuri, trebuie să realizăm că și aceste scopuri, la rândul lor, trebuiesc validate prin raportarea lor la Instanța Supremă, singura care ne poate da garanția validității lor. Și acest lucru nu este totuși greu de făcut, căci Hristos ne-a dat un criteriu simplu, fără „bătaie de cap”: „Dacă păziți poruncile Mele, veți rămâne întru iubirea mea”. Și poruncile Sale sunt simple și clare: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toata inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău… Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”.

Deci atâta vreme cât scopurile pe care ni le propunem, conștient sau inconștient, se subsumează acestor două porunci, atunci faptele noastre vor fi bune. Iar atunci când vom urmări un scop care iese de sub ascultarea acestor porunci, faptele noastre nu vor putea fi decât rele. Oricât de „nobile” ni s-ar părea, dacă scopurile noastre nu sunt spre dragostea de Dumnezeu și de oameni, spre sporirea acestei iubiri, ele nu vor fi de fapt decât o expresie a egoismului și căutării noastre spre cele lumești.

Se cuvine să fim cu mare atenție la acest cuvânt al Mântuitorului, care zice: „Ce-i va folosi omului, dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?”. Aceasta pentru că în procesul atingerii unor scopuri care nouă ni se par bune, ne putem trezi în situații în care ne putem pierde sufletul. Pentru că toate scopurile noastre bune, dacă sunt bune, sunt mai întâi ale lui Dumnezeu. Propriu-zis, noi nici măcar nu avem nevoie de scopuri personale, ne este suficient să ne apropriem scopurile lui Dumnezeu. Dacă nu suntem în această situație, atunci trebuie să fim conștienți de faptul că de fapt nu dorim a face voia lui Dumnezeu, și ca atare suntem pe o cale care duce la pierzare.

S-a spus că „scopul scuză mijloacele” și parcă niciodată nu a fost mai actuală această zicere decât în felul de a fi al lumii actuale. Dar noi știm că această zicere este profund necreștină. Căci un scop care se duce la îndeplinire cu mijloacele răutății este rău în el însuși. Acestei ziceri machiavelice i se opune cuvântul rostit de Mântuitorul, consemnat de Apostoli, mărturisit cu sânge de mucenici și (nădăjduim) sădit în sufletele noastre: „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă”.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

După cum obișnuia să spună Părintele Arsenie Boca, „în mintea strâmbă și lucrul drept se strâmbă”. Doar astfel se poate explica ultima inițiativă a televiziunii Pro TV, aceea de a lansa, la finalul acestei luni, o emisiune care va promova, fățiș și nemijlocit, căsătoriile homosexuale, călcând în picioare nu doar legea laică, dar mai ales legea morală a ființei acestui neam.

Deja nu mai este niciun secret pentru niciunul dintre noi faptul că, sub pretextul pretinsei „lupte împotriva discriminării” se ascund în ziua de azi cele mai mârșave intenții (vezi de exemplu cazul revoltător al plângerii făcute impotriva lui Sorin Dumitrescu în legătură cu articolul „Cine ne vrea etrusci?” scris de acesta împotriva profanării Muzeului Țăranului Român de către homosexuali).

Mai mult decât atât, în prezent toate marile companii și trusturi din lume sunt practic forțate să își arate susținerea pentru „cauza homosexualilor”. Asupra lor planeaza, ca un vultur neadormit, poliția gândirii (comitetele și comițiile împotriva discriminării din toată lumea).

Lupta se duce deci pe două fronturi: unul în care cei cu gândire încă sănătoasă sunt constrânși să se conformeze la „noua gândire”, și altul în care „noua gândire” este inoculată maselor prin toate mijloacele posibile. Cel mai la îndemână este, bineînțeles, televizorul, canalul prin care toate mizeriile (in)imaginabile au devenit deversabile în casa fiecărui om.

Vocea televiziunii este puternică și strigă de la înălțimea antenelor ei care acoperă toată planeta. Ea ne spune că „iubirea” erotică dintre doi bărbați este același lucru cu dragostea dintre bărbat și femeie. Aceasta arată nu doar că ei nu mai știu ce este dragostea adevărată, confundându-o cu patima, așa cum face toată lumea de azi, dar mai mult decât atât, gândirea lor este atât de orbită de interesele economice, încât nici denumirea de „familie” nu o mai înțeleg; așa se face că prin aceeasi voce se propovăduiește de multă vreme și celebra idee: „cu ce mă ajută pe mine o hârtie de la Primărie”, semn clar al totalei orbiri sufletești.

De cealaltă parte, vocea celor care mărturisesc adevărul, deși neauzită de lume pentru surzenia ei, totuși există. De câtăva vreme, ierarhii noștri au început să fie foarte fermi pe această temă. Și în vreme ce zilele trecute în Germania a fost oficiată prima căsătorie homosexuală într-o biserică protestantă, la noi subiectul acestor căsătorii mârșave poate duce curând la o ruptură între Biserică și Stat. Ceea ce, deși de nedorit, nu ar fi cel mai rău lucru din lume, căci prin această ruptură am împlini cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este între Hristos şi Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios? Sau ce înţelegere este între templul lui Dumnezeu şi idoli? Căci noi suntem templu al Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis că: «Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu». De aceea: «Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de ce este necurat să nu vă atingeţi şi Eu vă voi primi pe voi. Şi voi fi vouă tată, şi veţi fi Mie fii şi fiice», zice Domnul Atotţiitorul” (2 Cor. 6, 14-18).

De aceea, pentru noi, așa cum se vădește din ce în ce mai tare, este vremea mărturisirii. Față de prieteni, față de colegi, față de cei de o credință cu noi pentru întărirea lor, și față de cei necredincioși pentru vindecarea lor. Nu mai avem ce aștepta de la „societatea civilă” sau de la mass-media neînțelegătoare, căci aceștia au lepădat „rânduiala cea după fire”. Împotriva lor este datoria noastră de creștini să le opunem, mărturisind, moștenirea jertfelnică a ființei creștine a neamului românesc, de la Sfântul Andrei până la în zilele noastre, aducându-ne aminte de cuvintele Mântuitorului: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri”.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

Eu nu vorbesc din capul meu, ci vă repet dezvaluirile Înțelepților: venirea Antihristului este iminentă si se apropie. Timpul care ne desparte de venirea lui se masoara cu anii, cel mult cu câteva decenii (Sfântul Teofan de Poltava, anii ’30).

În vremea cand Sfântul Ioan Teologul scria Apocalipsa, creștinii acelor veacuri erau convinși că sfârșitul lumii este iminent, și de la o zi la alta îl așteptau pe Hristos să apară „pe norii cerului”. Apocalipsa le-a arătat însă că există o desfășurare a istoriei care presupune o cale mai lungă, aceea a așteptării lucrătoare a Duhului Sfânt, așteptare care are ca scop împlinirea numărului „celor aleși”, adică sfințirea tuturor celor care se pot sfinți în lume.

Profeții au profețit apoi neîntrerupt, în Biserica noastră, și Duhul Sfânt a dezvăluit, prin ei, din ce în ce mai lămurit, cursul acestei istorii umane până la Judecata de Apoi. Generațiile de creștini, niciuna lipsită de sfinți, a progresat în cunoașterea „vremurilor din urmă”, până în ziua de azi.

Așteptarea celei de A Doua Veniri a lui Hristos nu a lipsit niciodată din conștiința creștinilor care se mântuiau, în toți acești 2000 de ani. Iar acum, toți presimțim că răutatea lumii din vremea noastră este atât de mare încât dreptatea și sfârșitul nu pot întârzia, și această presimțire ne face să strigăm, precum Sfântul Ioan: „Vino, Doamne Iisuse”. Vino, să se termine odată cu răutatea, cu ura, cu pasiunea lumii pentru lucrurile deșarte, cu zgîrie-norii, cu stresul, cu tot iadul în care ne tinem mintea. Și aceasta nu ne-am dorit-o numai noi, ci au dorit-o toti creștinii care au trăit, de la Înviere și până acum.

Dar niciunei generații de creștini de până acum nu i-a fost dat să trăiască într-o vreme în care Duhul Sfânt mărturisește cu putere despre sfârșitul iminent. În nicio generație de creștini nu s-a întâmplat ca toți părinții cu viață îmbunătățită, la unison, să anunțe faptul că noi suntem cei de pe urmă.

„Da. Noi suntem cei de pe urmă” (Părintele Cleopa) … „Sa stiti ca vadit sunt ultimele vremi” (Parintele Rafail Noica) … „Trăim în vremea antihristului și noi dormim în opinci” … „Astăzi trăim în anii Apocalipsei. Nu este nevoie ca cineva să fie prooroc pentru ca să înțeleagă asta” (Părintele Paisie Aghioritul) … „După toate scrierile Sfinților Părinti, sigur, e în apropiere împărăția lui Antihrist” (Părintele Dionisie de la Colciu).

Înainte vreme, era obiceiul Duhului Sfânt să descrie, pentru creștini, pe cât se putea înțelege, contextul acelor vremi înfricoșate, ale sfârșitului. Acum însă, acea vreme a trecut. De-acum Duhul Sfânt mărturisește prin toate gurile sfinților actuali, în mod lămurit și cât se poate de concret, despre realitatea faptului că noi înșine, acum, trăim fără niciu dubiu vremurile sfârșitului.

„Chiar și autorii laici vorbesc despre vremurile noastre ca fiind „apocaliptice”. Într-adevar, problemele cu care se confruntă lumea de astazi – secătuirea resurselor de hrană, suprapopularea, adevarații monștri făuriţi de tehnologia moderna și îndeosebi armele capabile sa distruga țări întregi sau chiar întreaga civilizație a globului – indică, toate, apropierea unei crize în istoria omenirii care va depăși tot ce a vazut lumea până acum si care ar putea duce, literalmente, la nimicirea vieții pe pamânt.” (Parintele Serafim Rose, 1980)

Cuvintele de mai sus aparțin Părintelui Serafim Rose, cel care obișnuia să le adreseze celor din jurul său celebrele cuvinte: „E mai târziu decât crezi!”.

Concretețea acestor profeții ale părinților actuali este șocantă, vădindu-se că aceștia înțeleg mult mai bine realitatea lumii de astăzi decât cei care trăiesc cel mai în miezul ei. Mecanismele lumii actuale ne pot fi opace nouă, celor care nu ducem o viață îmbunătățită, dar Duhului Sfânt toate Îi sunt cunoscute.

„O altă deosebire a zilelor de azi e apropierea grabnică a Antihristului. Mulți oameni duhovnicești spun că el deja s-a născut. Despre aceasta e greu de judecat. Vrăjmașul e viclean, e viclean chiar și cu cei care îl slujesc. Dintre ei, mulți s-au considerat antihriști, erau așa în esența concepțiilor lor despre lume, a faptelor lor, dar nu era cel despre care a vorbit Biserica. Poate că s-a și născut, poate ca nu, nu aceasta e intrebarea. Cand Sfantul Ignatie (Briancianinov) a fost intrebat despre venirea Antihristului el a raspuns ca nu exista o data fixa, ca venirea Antihristului o determina oamenii cu rautatea lor. Iata ca acum este timpul ultimelor pregatiri pentru venirea lui. E de fata si concentrarea puterii mondiale, el nu va fi doar conducatorul unei singure tari, ci al intregii lumi, si este necesara “indobitocirea” omenirii. Dar pana si aceasta e cam putin pentru a pune toata omenirea in genunchi. Trebuie creat un astfel de sistem de viata, a carui oricat de mica incalcare ar conduce la urmari catastrofale pentru omenire – foame, frig, distrugere. Si sistemul acesta se creeaza acum. Cum se va intampla aceasta vedem mai tarziu, dupa cativa ani” (Starețul Antonie).

Evenimentele ultimilor ani arată că lucrarea satanică se intensifică în lume, parcă diavolul ar fi nerăbdător să își vadă cât mai curând vremea stăpânirii sale (Apoc. 12, 12). Parcă dintr-odată, de la o lună la alta, se ajunge să se discute, concret, despre cele mai mari blasfemii. În doar câțiva ani, oamenii din această țară ortodoxă, dar și din celelalte țări, ajung să fie amprentați precum infractorii, urmăriți în toate acțiunile și discuțiile lor de tot soiul de sisteme de urmărire – și nu se opun -, iar sodomia este ridicată la rang de familie. Nu este dar de mirare că aceste așa-numite „căsătorii” homosexuale sunt considerate de Patriarhul Kiril al Rusiei „un simptom periculos și apocaliptic”.

„Nu te mâhni, bunicule, tu nu îl vei vedea pe antihrist. Tu îl vei vedea doar pe profetul mincinos şi i te vei împotrivi. Dar tu, tinere al meu, tu, micuţule al meu, tu îl vei vedea pe antihrist. În zilele noastre se vor întâmpla acestea. Eu nu îl voi vedea. Doar cu profetul mincinos voi lupta, cu toţii vom lupta cu pseudo-profetul. Şi mă rog la Dumnezeu să ne învrednicească să Îl mărturisim pe Iisus Hristos, ca pe adevăratul Dumnezeu al inimilor noastre şi să ne împotrivim profetului mincinos. După mine, după ce voi muri eu, în scurt timp va veni şi antihristul” (Părintele Elpidie).

Dacă deja suntem în preajma profetului mincinos, înseamnă că fiara este și ea prezentă în lume. Părintele arhimandrit Nectarie Moulatsiotis, intemeindu-se pe profetiile mai vechi ale parintilor sfințiți, care aratau ca al 8-lea papa monarh va fi profetul mincinos, socoteste ca profetul mincinos a si venit si este papa Francisc.

„Acum sunt vremurile de sfârşit, copile, sunt vremurile de sfârşit! Pacea în lume va fi, curând, un lucru rar”. (Parintele Selafiil din Siberia, ucenicul Sfantului Luca al Crimeii).

Suntem ultimii, unii dintre noi vor trăi să-L vadă pe Hristos venind pe norii cerului. La trâmbița arhanghelului, așa cum arată Sfântul Apostol Pavel, această formă înrăită a lumii va lua sfârșit și toți cei ce s-au sfințit se vor ridica spre învierea vieții. Desigur, toți ne gândim parcă mai mult la învierea osândirii, dar în afară de păcatele noastre, pe care ni le putem curăța prin Pocăință și Împărtășanie, de viața veșnică nu ne desparte nimic. Este la îndemâna noastră, așa cum le-a fost și sfinților de până acum. Și tot profețiile ne arată că, în acele vremuri de stăpânire satanică, Sfintele Taine vor lucra cu și mai multă putere în sufletele celor credincioși.

„Iar ei, adunându-se, Îl întrebau, zicând: Doamne, oare, în acest timp vei aşeza Tu, la loc, împărăţia lui Israel?
El a zis către ei: Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa,
Ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului.
Şi acestea zicând, pe când ei priveau, S-a înălţat şi un nor L-a luat de la ochii lor.
Şi privind ei, pe când El mergea la cer, iată doi bărbaţi au stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe,
Care au şi zis: Bărbaţi galileieni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer.”

Sfinții Apostoli și-au plecat privirea spre pământ și au săvârșit lucrarea rânduită lor de Hristos, prin Duhul Sfânt. Dar privirea lor duhovnicească a rămas ațintită la cer și, la fel, ucenicii lor au privit la cer, zi de zi, așteptând vederea cea fericită a sfârșitului acestui veac. Și precum toți profeții au privit peste veacuri la Ziua cea binecuvântată a Întrupării Fiului lui Dumnezeu, noi trăim zilele către care au privit toate generațiile creștine, într-o așteptare care se întinde peste istorie; zilele în care biruința Mielului, săvârșită prin Înviere, se va arăta în toată slava ei.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

“Este o vreme de pustiire a neamului, cand familia este risipita, scoala dispretuita si Biserica atacata” (Parintele Iustin Parvu).

“Familia, scoala si Biserica”, acestea erau cele trei institutii fundamentale, nominalizate de parintele nostru Iustin Parvu intr-un interviu recent televizat, ca fiind pilonii pe care se sprijina dezvoltarea oricarui om in viata.

Familia, in aceste zile in care se discuta despre casatorii intre homosexuali, este lovita incontinuu, astfel incat sa fie redusa la o simpla formalitate si apoi eventual desfiintata in fapt, pierzandu-si aspectul sau sacru, transformandu-se intr-o simpla unire de interese comune.

Biserica, la randul ei, este supusa la tot felul de atacuri, fie datorita luptei acerbe de discreditare a pastorilor ei, fie, mai ales, prin alungarea ei din spatiul “laic” intr-o periferie a societatii. Biserica insa nu va fi biruita pana in sfarsit, intrucat evlavia oamenilor va fi mereu intretinuta de Duhul Sfant, care “sufla unde vrea” si este imposibil de inchistat intr-o forma.

Statul nu poate controla direct familia si Biserica, aceste doua coordonate fundamentale ale apartenentei omenesti si ale libertatii de gandire. Dar o poate face indirect, controland scoala, aceasta institutie in care toti tinerii sunt supusi unui “stagiu de pregatire” de cel putin 12 ani. Prin scoala, in vechime, omul “se dumirea”, primind in sine nu doar informatia necesara dezvoltarii sale intelectuale, ci si formandu-se ca om. Scoala era – si este in continuare – un mijloc prin care este cioplit chipul social, filosofic si religios al omului.

Statul, asadar, nu are direct fraiele familiei sau ale Bisericii. Dar are in totalitate fraiele scolii, si ca atare poate face astfel incat oamenii sa beneficieze de o educatie corecta si luminata, sau poate face astfel incat sa transforme tot procesul educatiei intr-o amestecatura ideologica combinata cu o ameteala organizatoriceasca din care elevul sa nu isi mai revina decat cu greu.

Nu putem crede altfel decat ca acest stat european a decis ca poporul roman trebuie sa fie prost. Nu doar prostit, asa cum a fost pana acum, ci prost de-a dreptul. Altfel ne este imposibil sa explicam cum Ministrul Educatiei vorbeste despre “scoala de vis” pe care o vede implinindu-se intr-un viitor luminos, scoala in care se folosesc exclusiv mijloace electronice si in care elevul poarta pe piept o reclama digitala care face publicitate propriului nume.

Este un vis, intr-adevar, in care s-ar putea cheltui cateva miliarde de euro pentru retehnologizarea elevilor si a caietelor lor. Din pacate, statul roman nici macar nu-si pune problema de a imbunatati si constiinta elevilor sai. Daca si-ar pune-o, ar avea ocazia sa o arate oferind conditii de salarizare mai normale bietilor sai angajati, profesorilor. I-ar putea trata omeneste, recompensand “performanta”, pe care atat de mult o trambiteaza, intr-un mod real si uman. Ar putea deci, cu o mica parte din acesti bani care foarte probabil vor fi aruncati pe fereastra, sa pretuiasca si omul, nu doar masina. Cu siguranta insa ca problema inteligentei elevilor romani este pe plan secund in fata “maretelor infaptuiri tehnologice”.

De asemenea, daca si-ar fi dorit ca romanii sa fie un popor inteligent, guvernantii n-ar fi ignorat realitatea ca expunerea la mijloacele tehnologice moderne slabesc nu doar gandirea, dar mai ales trairea, firescul si autenticul trairii omenesti. Dar in spatele acestei “goane dupa tablete” se afla, cel mai probabil, o afacere profitabila pentru clientii guvernantilor nostri, care nu s-au saturat furand de la adulti si chiar pensionari, ci construiesc o “vaca de muls” si din educatia copiilor nostri.

Bietii copii! Multi dintre ei de-abia reusesc sa ajunga la scoala, parcurgand distante imense in fiecare zi, pe jos. Altii nu pot ajunge din lipsa de bani. Iar cei care sunt prezenti in scoli sunt invatati fie de profesori idealisti, care traiesc din vocatie, fie din profesori slab pregatiti, fie din profesori scarbiti de insensibilitatea acestei hoarde de cotropitori politici care au pus stapanire pe destinele lor.

Scoala se prezinta, asadar, ca un taram pe care se va fauri indobitocirea constiintelor copiilor nostri. Familia se clatina din temelii, dar ea se intemeiaza pe jertfa pe care o putem face noi pentru stabilitatea ei. Iar Biserica este intemeiata pe credinta noastra, aceeasi de la Apostoli si pana azi. Statul va duce cu constiinta oamenilor un razboi din ce in ce mai fatis. Si depinde de noi sa rezistam si chiar sa contracaram aceste idei marsave prin marturisirea cea adevarata care, se pare, incepe sa devina singura noastra arma.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

„Agenția Națională de Securitate” (National Security Agency – NSA) este poate cel mai celebru serviciu secret american, nu atât prin acțiunile ei cunoscute, ci poate mai mult pentru cele până acum doar bănuite.

Mai concret, dezvăluirile acestor ultime zile au scos la lumină faptul că practic toți utilizatorii de internet sunt urmăriți în mod activ și complet ilegal de acestă asociație de securitate americană. Și mai concret: orice e-mail trimis prin Yahoo, Gmail, Hotmail sau AOL, orice poză privată urcată pe Facebook sau Google, orice acțiune făcută vreodată pe un smartphone Apple etc., este foarte probabil să se afle pe serverele NSA. Cu alte cuvinte, dacă ați scris vreodată un mesaj de dragoste, un act de intimitate, sau ați trimis o imagine dragă dumneavoastră soției sau copilului a fost citită / văzută și de altcineva. Chiar dacă acest fapt nu s-a făcut în timp real, toate aceste documente, comunicații etc sunt oricând disponibile oricărui ochi „curios” care are privilegiul de a lucra pentru NSA, și nu numai.

Acest lucru, pentru noi cei care știm cine „veghează” activ asupra stăpânitorilor lumii, era o bănuială concretă, speculații în acest sens apărând încă din urmă cu peste 15 ani. Dar astăzi întreaga lume are confirmarea: internetul este un loc în care vizitatorul este spionat în mod concret, activ și – de ce nu – rău intenționat. Pentru că nu poate exista bună intenție acolo unde problemele intime îți sunt cercetate fără voia ta.

NSA este parte din stăpânirea întunericului. Căci ea înfăptuiește astăzi, în mijlocul „celei mai mari democrații”, ceea ce comuniștii, acum 20 de ani, doar ar fi putut visa. Acum agențiile secrete nu doar că au puterea, sau posibilitatea, de a urmări orice om de pe planetă, dar chiar o fac, realmente. Și ce poate fi mai întunecat decât a întoarce armele împotriva poporului? Cât de departe este această atitudine de încrederea pe care oamenii ar trebui să o aibă între ei, și ce distanță imensă este între această atitudine și iubirea vrăjmașilor! Cu adevărat, lucrarea acestor stăpânitori este exact la polul opus, în „întunericul cel mai din afară”.

Și ne găsim astfel din ce în ce mai aproape de luarea unor decizii destul de radicale. În cele din urmă, „dedulcirea” cu lucrurile din ce în ce mai informatizate ale acestei lumi, cum ar fi folosirea unui telefon „deștept”, utilizarea unui cont de Facebook, folosirea GPS-ului și a navigării asistate de aplicațiile specializate, aduce cu sine intrarea în sfera de supraveghere – și de influență – a acestui stăpânitor fără scrupule.

Poate cel mai cutremurător lucru este însă ușurința cu care lumea tratează acest subiect. Principiul, predicat de aproape întreaga lume astăzi, acela conform căruia „nu am nimic de ascuns” nu poate fi cauza acestei delăsări. Adevăratul motiv este abandonul acțiunii libere a oamenilor și trecerea acestora în pasivitate, pasivitate care a fost și este indusă în principal prin aceste mijloace tehnologice atât de prezente în viața lor. Omul s-a obișnuit să primească, să se „adape” de la ceea ce îi este livrat prin telefon, calculator, televizor etc. De aceea nu își mai pune problema să reacționeze, în mod concret, la aceste intruziuni inadmisibile în viața lor.

Înainte de decembrie 1989, în România oamenii bănuiau că sunt ascultați. Și atunci când bănuiau că sunt ascultați, încercau să se ferească, cum puteau, de această ascultare. Astăzi, oamenii știu că sunt ascultați. Și nu doar ascultați, dar și văzuți și citiți, în cele mai intime ipostaze ale lor. Dar nu se mai feresc.

Să nu ne îndoim, aceasta este parte din stăpânirea întunericului, iar acest balaur informațional care se întinde peste toată planeta și ale cărui capete sunt practic invizibile este un adversar concret al vieții în Hristos, care pace, dragoste și bucurie în Duhul Sfânt.

De aceea datori suntem să mărturisim opoziția noastră activă față de orice încercare demonică de stăpânire a conștiințelor și acțiunilor oamenilor, stăpânire care începe prin supraveghere, dar se concretizează prin silire. Aceasta pentru că acest ceas al stăpânirii întunericului este și un ceas al mărturisirii, al lepădării de sine și al purtării crucii. Doar astfel vom fi vrednici de numele de „creștini”.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

Vorbele lui Iuda sunt un subiect foarte la modă în zilele noastre. Nu neapărat vorbele din Evangheliile creștine, ci din cele apocrife, scoase la lumină de o lume ce încearcă azi o reabilitare a sa, prezentându-l pe Iuda ca pe un adevărat martir, ales și blestemat de Dumnezeu, predestinat pentru o lucrare de care Dumnezeu avea nevoie. Dar această gândire, lăsând la o parte faptul că îl face pe Dumnezeu neputincios și rău, nu poate fi decât un reflex al lumii pline de patimi din prezent, care caută să evite conștiința care o învinovățește. Și, prezentând mai jos toate cuvintele spuse de Iuda pe care Sfintii Evangheliști le-au păstrat, vom vedea că lumea, în cuvintele ei actuale, se regăsește cu vârf și îndesat în ele.

„De ce nu s’a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor?“ (Ioan 12, 5).

Este vorba de ungerea din Betania, atunci când Mântuitorul se pregătea de Jertfa Sa. Înnopta în Betania, localitate apropiată de Ierusalim, în casa lui Lazăr, cel pe care îl înviase din morți. În acest context, Maria, sora acestuia, în semn de mulțumire și prețuire, dar și profetic, toarnă acea cantitate foarte mare de mir de nard pe picioarele lui Iisus.

Iuda se smintește, și la fel fac, pare-se, și ceilalți ucenici. Ucenicii se indignează nu doar la gândul „risipei”, dar și știind că Mântuitorul le-a predicat smerenia și așteptându-se ca El să condamne gestul Mariei. Iuda însă se smintește dintr-un alt motiv, căci, ne spune Sfântul Apostol Ioan, „el a zis aceasta nu pentru că îi era lui grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, vămuia ce se punea într’însa”.

Cuvintele lui Iuda ne par pline de înțelepciune și de compasiune. Ele reprezintă, fără îndoială, un gând pe care și noi deseori îl avem. De ce să-i dăm ceva lui Dumnezeu, care n-are nevoie de aur și mir, atâta vreme cât ne lipsesc spitale, școli etc.? La ce folosește mirul pe picioarele Mântuitorului, chiar și în condițiile în care Acesta urma să se îngroape? Dar Mântuitorul nu gândește ca „omul normal”. El, și așa trebuie să fie și creștinul, are privirea vulturului care survolează pământul și cu ochiul său ager vede acolo unde lumea nu vede nimic. El știe că Maria săvârșește o jertfă, iar jertfa nu se cuantifică. Jertfa Mariei vine din suflet, ea nu calculează, ea nu măsoară nardul turnând 100 de mililitri și păstrând restul „pentru alte ocazii”.

Iuda nu jertfea așa, căci Iuda era obișnuit cu jertfele din vremea lui, în care lucrurile erau formaliste și pline de ipocrizie. În fața lui se derula un eveniment istoric și tot în fața lui se înnoia fața lumii și era martor al unei schimbări fundamentale, când omul începea să guste dintr-o viață nouă, imperceptibilă însă pentru ochii lumești.

Nu suntem oare și noi la fel? Nu ne grăbim noi să fim de acord cu cei care spun că nu mai este acum vreme să-i facem casă lui Dumnezeu? Că este vremea spitalelor, a școlilor. Nu sunt suficienți preoți? De ce nu facem 10 biserici mai mici? Dar poporul care face o jertfă nu o poate face ca Iuda, „vămuind” ce iese din punga lui. Nu așa s-a jertfit nici Sfântul Martir Constantin Brâncoveanu, jertfind 3 din cei 4 fii ai săi și pe al patrulea punându-l „la păstrare”. Nu așa s-a murit la Mărășești, sau în temnițele comuniste. Nu așa i se dă ceva lui Dumnezeu. Aceasta nu a putut Iuda să înțeleagă, dar poate vom înțelege noi, aducându-ne aminte și acest fapt, că cel care făcea „apel la rațiune”, adică de fapt la raționalizarea jertfei, era de fapt un hoț ordinar.

„Ce vreţi să-mi daţi, şi eu vi-l voi da în mână?“ (Matei 26, 14)

Sminteala lui Iuda a continuat, în mod tragic, cu deznădejdea, pricinuită de imposibilitatea sufletului său de a vedea adevărul, de a trece dincolo de aparența „eșecului” care se prefigura. Iar pricina acestei orbiri, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur, a fost iubirea de arginți.

Vânzarea, sau cumpărarea, este una dintre activitățile cele mai dragi lumii de azi. Omul modern consideră astăzi că orice este de vânzare, că „orice lucru are un preț”, cu alte cuvinte, că orice lucru din această lume este cuantificabil. Diavolul este contabil, în vreme ce Hristos este boier și cavaler, spunea Părintele Nicolae Steinhardt.

Tocmai această apetență a lumii actuale pentru cuantificare, sfarmă raționalitatea lumii și o transformă în țăndări, în cioburi din care oamenii nu mai pot reconstitui decât o realitate minusculă și meschină, o realitate a omului mic, așa cum a fost și Iuda, care a stat față în față cu generozitatea și boieria cea mai mare pe care a cunoscut-o lumea și în fața căreia s-a comportat ca un contabil.

„Ascultați toți iubitorii de argint, toți câți sunteți bolnavi de boala lui Iuda! Ascultați și feriți-vă de boala aceasta! Dacă Iuda, care a fost împreună cu Hristos, Care a săvârșit atâtea minuni, care s-a bucurat de atâtea învățături, s-a scufundat într-o prăpastie atâta de mare, pentru că nu s-a desprins de boala aceasta, cu mult mai mult voi, care nici nu ascultați Scripturile și care sunteți și mereu prinși de grijile lumii acesteia, cu mult mai mult voi veți fi mai ușor doborâți de patima aceasta dacă nu veți avea grijă necontenit de voi înșivă” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Dacă suntem iubitori de argint, înțelegem, suntem asemenea lui Iuda. Înfricoșător lucru! Dacă ar fi Hristos în fața noastră, dacă l-am vedea aievea, între noi, predicând la colțul străzii, dacă l-am vedea trecând pe stradă înconjurat de zeci de oameni ai străzii, l-am prețui mai puțin decât treizeci de arginți. Ne-am vedea de drumul nostru, de covrigul nostru, am fi mai pasionați de merdeneaua zilnică, de câte grade ne arată telefonul că vor fi după amiază; am trece pe lângă El ca pe lângă un străin, considerându-l în sinea noastră doar un „mistic rătăcit”, un predicator din atâția alții care se pierd în praful zilei sau în neștiința nopții.

„Nu cumva sunt eu, Învăţătorule?…“ (Matei 26, 25)

Știa foarte bine că el era, doar îl vânduse. Și, ca orice om care lucrează în întunericul nopții, credea că nu știe nimeni. L-a încercat pe Mântuitorul, prefăcându-se inocent. Minciuna prinsese chip în El, căci, ne spune Sfântul Evanghelist Luca, în el intrase Satana, imediat după vânzare. Șarpele cel bătrân, care îl ispitise pe Adam în raiul dintru început, intrase într-unul dintre apostoli. Dar nu era încă pierdut definitiv, de aceea Mântuitorul îi arată că știe că l-a vândut, știe și nu-l condamnă, încă este timp de întoarcere, încă satana poate fi scos afară.

Din nou regăsim chipul lumii ascuns în chipul lui Iuda. Această lume plină de fățărnicie, care se preface a fi inocentă, care de atâtea ori prezintă răul învelit într-un ambalaj atrăgător…

Vorbele lui Iuda răsună, peste veacuri, precum cele ale Șarpelui din Eden, atunci când o întreba pe femeie, cu o inocență prefăcută: „Dumnezeu, a zis el oare: Să nu mâncaţi roade din tot pomul care este în rai?…”.

Vedem așadar aici o axă: Șarpele – Iuda – lumea. Acum trăim într-o lume iubitoare de aparențe, în care înșelătorul încearcă să-i amăgească, de ar putea, și pe cei aleși, cum ne vestește Apocalipsa. Dar aceste cuvinte ale lui Iuda arată totuși că, deși este de o viclenie ieșită din comun, deși are putere să răstoarne lumea, șarpele rămâne, în esență, orb. Lumea duhovnicească a sfințeniei este pentru el opacă și nu are capacitatea de a o deosebi de întunericul în care trăiește. Această lipsă a pătrunderii duhovnicești, pe care o remarcăm cu ușurință și în lumea de azi, este semnul de netăgăduit al identității în gândire dintre ea și Iuda.

„Cel pe care-l voi săruta, acela este; prindeţi-l“. Şi venind îndată la Iisus, I-a zis: „Bucură-te, Învăţătorule!“ Şi L-a sărutat. (Matei 26, 48-49)

Există aici o doză de îndrăzneală în nerușinare care depășește puterea de înțelegere a minții omenești, la fel cum depășită este mintea noastră și de răbdarea Domnului, Care, chiar și în acest ceas al stăpânirii întunericului, nu încetează în încercarea de îndreptare a lui Iuda.

Iisus se lasă sărutat de cel ce l-a vândut. Și nu doar atât, dar încearcă să îi prezinte lui Iuda, chiar și în clipa prinderii sale, absurdul situației, doar-doar acesta se va cutremura în fața faptei sale: „Iuda, prin sărutare-L vinzi tu pe Fiul Omului?” (Luca 22, 48).

Dar Iuda nu s-a cutremurat. Am putea spune că a avut „sânge rece”, de parcă o putere nevăzută l-a „întărit” în faptele sale. Dar ce natură a avut această tărie s-a vădit puțin mai târziu, într-un mod atât de tragic…

Aceasta este taina cea de neînțeles a învârtoșării în rău, atunci când omul, simțind că ceea ce face este rău și că duce la o faptă îngrozitoare, totuși nu se oprește, ci mai tare se forțează să nu mai gândească, sa nu mai asculte deloc glasul conștiinței. Această învârtoșare are întotdeauna în spatele ei o patimă adâncă, care subjugă într-un mod tiranic libera voință a omului. În cazul lui Iuda, spune tot Sfântul Ioan Gură de Aur, era lăcomia.

Lăcomia lui Iuda nu era doar de averi, era și o sete nestăvilită de putere. Iuda a fost supărat, mânios la culme pe Hristos, pentru că Acesta nu s-a dovedit a fi noul domn pământesc, care să le ofere putere lumească următorilor săi. În schimb, Iisus s-a dovedit a fi Domn al dragostei, iar aceasta Iuda nu a putut să o sufere, pentru că, în nebunia lui, nu a putut să o înțeleagă.

„Greşit-am vânzând sânge nevinovat” … „Ce ne priveşte pe noi? De-acum e treaba ta!…“. Şi el, aruncând arginţii în templu, a plecat de acolo; şi ducându-se, s’a spânzurat. (Matei 27, 4)

Aici s-a terminat tăria lui Iuda. Aici Satana, care intrase în el și lucrase prin el, l-a părăsit și toată tăria lui s-a năruit. Lăcomia îl împinsese de la spate, visuri de putere năruite îl făcuseră să își adoarmă conștiința atât de mult încât să devină cel mai ingrat personaj din istorie, în loc să devină persoana duhovnicească care ar fi putut fi.

Așa cum face de fiecare dată, diavolul l-a abandonat. Așa a făcut cu Adam și Eva, după ce i-a ispitit, așa a făcut și cu Iuda. Drama lui Iuda a fost însă mai mare, întrucât el s-a aflat a fi luptător direct al lui Dumnezeu, s-a descoperit a fi nimic mai mult decât ciotul de care s-a împiedicat Hristos căzând in genunchi. A înțeles aceasta, dar tot n-a înțeles adevărul.

Iuda nu a fost niciodată capabil de mărturisirea pe care a făcut-o Sfântul Apostol Petru: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu-Cel-Viu!”. Aceasta o știm pentru că, la fel ca și Iuda, și Petru s-a lepădat. Și el l-a trădat pe Hristos, facându-se că nu-L cunoaște, atunci când era vremea mărturisirii. Dar Petru, spre diferență de Iuda, știa pe cine a trădat. El mărturisise, cunoscuse, și în cele din urmă a înțeles adevărul și, ca atare, „a plâns cu amar”, iar Hristos l-a iertat, căci a cunoscut că pocăința sa a fost reală și desăvârșită.

Iuda însă, în loc să se mărturisească lui Hristos, sau măcar în sinea sa să „plângă cu amar”, a ales să se plângă de fapta sa arhiereilor, care s-au dovedit chiar mai criminali ca el. El aștepta probabil ca arhiereii să-l bată pe umăr și să-l consoleze, el dorea pe cineva care să-l aline, să-i tămăduiască în vreun fel sufletul. Dar Iuda se lăsase să devină locaș al pustiirii, al urâciunii care distruge tot ce este frumos. La fel ca și Lucifer care era cel mai frumos înger și a devenit cel mai urât diavol.

Iuda ar fi putut muri martir, precum Sfântul Petru. Ar fi putut propovădui Evanghelia poate și pe teritoriul nostru, și am fi vorbit astăzi de Sfântul Iuda, ocrotitorul Daciei și ulterior al României. Ar fi putut scrie el însuși o evanghelie, ar fi putut să vorbească în limbi cu apostolii, la ceva mai mult de 50 de zile de la trădarea sa. Ar fi putut să iubească. Dar nu a vrut.

Aceasta este lecția pe care ne-o oferă Iuda, pe care el a oferit-o istoriei, iar lumea de azi o uită cu desăvârșire. Orice om poate fi sfânt sau ticălos. Oricare dintre noi poate fi asemenea apostolilor, și oricare dintre noi poate ajunge atât de ticălos încât să poată fi cu greu numit om.

Trebuie să ne înfricoșăm de faptul că suntem atât de aproape de gândirea lui Iuda! Atât de aproape, și poate nu ne deosebește decât faptul că noi trăim după Învierea lui Hristos, după prefacerea lumii, iar el a ales să se sinucidă exact înainte ca ea să fie transfigurată.

Oricare dintre noi poate deveni noul Iuda. Dar oricât ar părea de ciudat, nu vânzarea este păcatul cel mai mare al lui Iuda, ci lipsa de pocăință. Așadar dacă vom învăța ceva din cuvintele lui Iuda și din atitudinea lui, aceasta trebuie să fie: că nu ne putem apropia de Dumnezeu decât prin sinceritate și pocăință desăvârșită, această pocăință care înseamnă schimbarea fundamentală a acțiunilor și gândurilor noastre, eliminarea vicleniei și compromisului, a spiritului contabilicesc și a tuturor faptelor noastre care ne hrănesc mândria.

Numai astfel vom ajunge ca în noi să nu se sălășluiască urâciunea pustiirii ca în cazul lui Iuda, ci să se sălășluiască Mântuitorul, astfel încât să putem, asemenea Sfântului Apostol Pavel, să exclamăm: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine”.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

In ziua de 22 martie, Biserica Ortodoxa praznuieste moartea muceniceasca a Sfintei Drosida. Cu aceasta ocazie ni se infatiseaza si o enigma, mai bine zis o existenta enigmatica, chiar aceea a sfintei. Aceasta pentru ca sinaxarul Bisericii noastre afirma nici mai mult nici mai putin decat aceea ca Sfanta Drosida a fost fiica imparatului Traian.

Primele mentiuni despre Sfanta Drosida le gasim in vremea Sfantului Ioan Gura de Aur, atunci cand acesta era preot in Antiohia. Sfantul Ioan, cu ocazia unui festival ce se tinea in amintirea sfintilor mucenici, tine o predica dedicata chiar Sfintei Drosida, predica care a ajuns la noi sub denumirea de „Lauda la Sfanta Drosida, si despre amintirea mortii”¹. In aceasta predica nu se mentioneaza insa nimic specific despre viata Sfintei Drosida, in afara de mucenicia sa, care s-a petrecut, asa cum se mentioneaza in predica, prin arderea pe rug.

Trebuie sa retinem de asemenea ca antiohienii aveau deja un cult deosebit pentru Sfanta Drosida, din moment ce Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca aceasta le-a fost „ghid si conducator” cu ocazia acestui festival. Predica trebuie sa fi avut loc fara indoiala in apropiere de moastele sfintei, care erau localizate in cimitirul principal, care continea Bisericile Martirilor, cimitir aflat in afara zidurilor Antiohiei, pe drumul spre Dafne².

Relatarea din sinaxar ne vorbeste insa despre calitatea Sfintei Drosida de fiica a imparatului Traian. Conform sinaxarului din mineiul lunii martie, sfanta era crestina in ascuns, asistand cinci „canonice” (maici, am zice noi astazi) sa ingroape, in ascuns, trupurile martirilor crestini. Logodnicul ei, Adrian, sfetnic al imparatului, a organizat o „panda” in urma carora sfanta si cele cinci canonice au fost prinse. Pe scurt, canonicele au fost ucise amestecate fiind in niste bai de arama. Sfanta Drosida insa, dorind sa mearga sa moara si ea pentru Hristos, realizand pe drum ca nu a fost botezata, s-a botezat singura si dupa putine zile a trecut la Domnul.

Primul document care vorbeste fara echivoc despre aceasta relatare vine tot din Antiohia, si anume tot dintr-o predica, de aceasta data a Patriarhului eretic Sever al Antiohiei (sec. VI). Acesta, in a suta sa omilie³, dedicata integral Sfintei Drosida, mentioneaza ca aceasta era foarte tanara cand a primit moartea muceniceasca si ca s-a nascut in „purpura regala”; de asemenea sunt mentionate canonicele si colaborarea sfintei cu ele, in ascuns.

Este foarte important faptul ca mentiunarea acestei relatari vine tot pe filiera antiohiana, care detine, fara indoiala, filonul autentic al martiriului sfintei. Putem presupune de asemenea ca omilia patriarhului Sever a fost ocazionata de un festival similar aceluia din perioada Sfantului Ioan Gura de Aur.

A fost Sfanta Drosida fiica imparatului?

Trebuie spus ca toate dovezile, fie pentru, fie impotriva descendentei imperiale ale Sfintei Drosida, sunt indirecte. Nu exista nicio sursa istorica necrestina care sa o mentioneze. Traian, conform istoricilor, nu a avut copii. Pe de alta parte, sursele crestine s-au dovedit in general demne de incredere; mai mult decat atat, vom vedea ca in relatarea crestina gasim indicii care valideaza relatarea din sinaxar.

De asemenea, trebuie luat in considerare faptul ca viata imparatului Traian nu a beneficiat de o cronica prea extinsa, ba am putea spune ca este aproape invaluita in mister. Acest fapt este in el insusi o ciudatenie a istoriei, ca unul dintre cei mai venerati imparati romani, numit in timpul vietii Optimus Princeps, despre care se spunea, dupa moartea lui, ca niciun alt imparat nu l-a depasit sau macar egalat in popularitatea de care s-a bucurat in randul poporului⁴, sa nu aiba parte de o cronica cat de cat decenta a vietii sale. Singura scriere importanta despre Traian din timpul vietii sale este Panegiricul lui Pliniu cel Tanar. Cartea 68 din Istoria Romei a lui Cassius Dio a fost scrisa la un secol dupa moartea lui Traian pe baza arhivelor senatoriale si imperiale. Ca sa intelegem cat de putine informatii avem despre viata lui Traian, trebuie remarcat ca nici numele mamei sale, Marcia, nu apare explicit in nicio scriere.

Asadar, nu se poate exclude posibilitatea ca Sfanta Drosida sa fi fost exclusa din istoria – si asa lacunara – imparatului Traian, mai ales in contextul in care apartenenta sa la credinta crestina ar fi fost privita fara indoiala ca o pata pe blazonul mandru al familiei imperiale. Nu trebuie uitat ca Traian a fost un prigonitor destul de aspru al crestinilor. M. Duruy se exprima, relativ la activitatea lui Traian impotriva crestinilor, astfel: „Traian a introdus in codul penal al Romei o noua crima, aceea de a fi crestinat”⁵.

Nu putem trage, asadar, doar pe baza analizei istoriei romane, vreo concluzie asupra enigmei, dar exista indicii pretioase, dupa cum vom vedea, daca analizam locul si data martiriului Sfintei Drosida.

Locul si data martiriului Sfintei Drosida

In ce priveste locul martiriului, exista doua variante care pot fi luate in discutie. Unul dintre ele este, evident, Antiohia, acolo unde cultul sfintei a avut, dupa cum am vazut, amploarea cea mai mare.

Cealalta varianta plauzibila este Roma, intrucat evenimentele descrise in sinaxarul Bisericii noastre se potrivesc mai mult cu evenimentele istorice petrecute in capitala in vremea lui Traian.

In primul rand, vedem ca in sinaxar nu exista niciun echivoc: Traian, imparatul Romei, este el insusi cel implicat in martiriul fiicei sale. Insa Traian ca imparat, din cate se cunoaste in istorie, nu a fost decat o singura data in Antiohia, cand a iernat acolo in 113 in contextul razboiului cu partii. Ori persecutiile se sfarsisera in Antiohia in 107, asa cum aflam din epistolele Sfantului Ignatie Teoforul (catre filadelfieni, smirneni si Policarp). Mai mult, nici Sfantul Ioan Gura de Aur, nici patriarhul Sever, in omiliile lor, nu mentioneaza faptul ca Sfanta Drosida ar fi murit in Antiohia.

Roma, pe de alta parte, a fost in acea perioada centrul persecutiilor impotriva crestinilor, cel putin decizional. Traian a continuat politica impotriva crestinilor din vremea lui Nero si Domitian, certificand existenta unei persecutii legale continue⁶. Iar cu prilejul sarbatoririi victoriei impotriva dacilor, Traian a organizat un adevarat genocid in randul crestinilor.

Exista in sinaxar o mentiune foarte importanta care poate fi trecuta usor cu vederea, dar care leaga foarte concret martiriul Sfintei Drosida de un eveniment foarte bine cunoscut din domnia lui Traian. Mai exact, sinaxarul mentioneaza faptul ca moartea celor cinci canonice a avut loc in contextul inaugurarii de catre imparat a unor bai publice de care era atat de mandru incat dorea sa le deschida in preajma unei sarbatori pe care mineiul romanesc o numeste „a apoliniilor”⁷ (τοῦ ἐν τῇ ὲορτῇ τῶν Ἀπολλωνίων). Este vorba, fara indoiala, de Ludi Apollinares – jocuri anuale in onoarea lui Apollo, care aveau loc in Circus Maximus din Roma, intre 6 si 13 iulie.

Daca cercetam viata lui Traian, aflam ca acesta a inaugurat doua bai publice in timpul vietii sale. Prima dintre ele este Balneum Surae, un edificiu ridicat in onoarea prietenului sau Licinius Sura. Cealalta este una dintre operele sale grandioase construite dupa cucerirea Daciei, si anume Thermae Traiani, inaugurata la 22 iunie 109⁸. Aceasta din urma ne interseaza in mod particular, pentru ca inaugurarea ei a avut loc chiar inainte de Ludii Apollinares, exact asa cum mentioneaza sinaxarul.

Baile lui Traian, de asemenea, sunt si unul dintre cele mai importante edificii realizate in timpul vietii sale. Era deci firesc sa doreasca a le inaugura cu mare fast. In ce priveste legatura cu sarbatoarea Ludi Apollinares, aceasta legatura este cu atat mai clara cu cat in anul 2011 a fost descoperit in situl arheologic un mozaic de peste 10 metri in care apare Apollo⁹. Baile lui Traian au fost deci inchinate lui Apollo, iar acest lucru arata veridicitatea relatarii sinaxarului Bisericii. Daca cineva ar fi dorit sa plasmuiasca o origine imperiala a Sfintei Drosida, ar fi legat martitiriul, fara indoiala, de un eveniment din Antiohia, iar nu din Roma.

Putem afirma deci ca este foarte posibil ca martiriul Sfintei Drosida sa fi avut loc la inceputul lunii iulie a anului 109, la Roma, la doi ani dupa martiriul Sfantul Ignatie Teoforul. Iar daca acceptam relatarea sinaxarului legata de localizarea in timp si spatiu a martiriului, trebuie sa acceptam si ascendenta imperiala a Sfintei Drosida.

Relatarea din sinaxar ar putea chiar clarifica unele dileme ale istoriei, si anume relatia dintre Traian si Hadrian, pe care l-a adoptat numindu-l mostenitor al sau. Sinaxarul mentioneaza un misterios „Adrian”, sfetnic al imparatului dar si logodnic al sfintei. Aceasta logodna, distrusa de evenimentul „rusinos” al martiriului Sfintei Drosida, ar putea explica astfel adoptia lui Hadrian in familia imperiala.

Raman in continuare multe enigme legate de Sfanta Drosida, dar nadajduim ca, in timp, toate vor fi scoase la lumina de lucrarea Duhului Sfant, Cel care a insuflat aceasta putere nebiruita Sfintei Drosida, fiica imparatului Traian.

Note

1. Εγκωμιον Εὶς τῆν ἁγίαν μεγαλομάρτυρα Δροσίδα, καὶ εὶς τὸ μεμνῆσται θανάτου, PG 50, col. 683-694.

2. Wendy Mayer, Pauline Allen, John Chrysostom, Routledge, New York, Taylor & Francis e-Library, 2009, p. 19.

3. Patrologia Orientalis, Tome XXII, Fascicule 2, No. 108, Edition Brepols, Turnhot / Belgique, 1988, pp. 230 – 248.

4. Julian Bennett, Trajan Optimus Princeps, A Life and Times, Routledge, London and New York, 2005, ed. electronica, p. xvii.

5. M. Duruy, Histoire des Romains, t. IV, p. 813, la Paul Allard, Histoire des persécutions pendent les deux premiers siècles, Paris, Librairie Victor Lecoffre, 1885, p. 159.

6. Paul Allard, Op. cit., p. 158.

7. „Și cu acea arama, sa se faca fundurile vaselor de arama, a baii obstesti (δημοσίου λουτροῦ), facuta fiind de curand de el, si carea era sa se aprinza la sarbatoarea numita a apoloniilor, si sa se inoiasca spre placerea inchinatorilor de idoli celor de un cuget cu imparatul” (Mineiul lunii Martie, Sinaxarul zilei de 22). „Aprinderea” (ὰναφθῆναι) de care e vorba aici se refera probabil la aprinderea focurilor care incalzeau apa.

8. Julian Benett, Op. cit., p. 151-154.

9. www.telegraph.co.uk/news/worldnews/europe/italy/8671524/Dig-under-ancient-Trajans-Baths-in-Rome-turns up-mosaic-depicting-a-nude-Apollo.html

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

Încă dintru început, conștiințele oamenilor au fost formate prin atașarea acestora de anumite învățături. A început în paradis, atunci când Adam a aderat, prin Eva, la învățătura șarpelui. Și de atunci până astăzi, de cele mai multe ori omul a aderat la cele mai rele învățături, promovate de alți oameni care lui i s-au părut demni de urmat, după cuvântul psalmistului: „Toți s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut”.

Cei care au ascultat glasul Domnului, l-au ascultat de asemenea prin intermediul altor oameni, care sunt numiți de Scriptură profeți. Profeția, în accepțiunea modernă, are înțelesul de prevestire a unor lucruri ce vor urma. Dar cuvântul grecesc προφήτης nu are doar înțelesul de dezvăluire a lucrurilor care vor urma, ci și acela de a revela înțelesul ascuns al lucrurilor prezente. Astfel, dacă privim cu atenție la activitatea profeților din Vechiul Testament, vedem că misiunea lor principală era aceea de a spune lucrurilor pe nume, din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Profeții dezvăluiau astfel, uneori poetic, alteori mai abrupt, prăpastia care se căsca între voia lui Dumnezeu și faptele oamenilor. Acesta era rolul lor principal.

Profeții sunt deci trâmbițe, aducând lumii mesaje. Unele dintre aceste mesaje sunt de dincolo de lume, fiind în fapt glăsuirea Duhului Sfânt. Altele, însă, sunt din lumea aceasta și sunt glăsuirea stăpânitorului ei.

Din Biserica noastră nu au lipsit niciodată profeții, căci profeții Bisericii sunt sfinții ei, care primesc de la Dumnezeu harisma lămuririi adevărului, ca dar al Duhului Sfânt. Din ziua Cincizecimii și până astăzi, de la predica Sfântului Petru și până la predica părintelui Iustin Pârvu, sfinții Bisericii ne-au tâlcuit adevărul, ne-au profețit nu doar viitorul, dar mai ales prezentul.

Profeții lumii

E bine însă să nu uităm că, dupa cum zice Scriptura, „cuvântul Crucii”, care pentru noi este puterea lui Dumnezeu, pentru „cei ce pier” este nebunie. Și astfel se explică de ce ultimele sute de ani au fost împânzite de profeți „nebuni”, care tâlcuiesc cele ale lumii acesteia în cele mai eronate moduri, pierzându-se ei și mai ales pierzându-i pe toți cei ce îi urmează. De altfel, și în vremea profeților din Vechiul Testament se petrecea același fenomen. Profeții falși din vremea lui Ieremia, care le profețeau evreilor că nu vor fi cuceriți de babilonieni, sunt aceiași care după ce au fost duși în robie le profețeau că vor fi eliberați numaidecât.

Una din caracteristicile oricărui profet fals este acela că învățătura pe care o răspândește este una facilă, pe „placul” celui ce o ascultă, am putea chiar spune „la modă”. De cele mai multe ori, această învățătură justifică cele mai nefirești atitudini. Cuvintele falsului profet mângâie auzul celui împătimit, dar zgârie auzul celui ce caută viața adevărată. Inflația de profeți mincinoși ne dezvăluie astfel că sunt din ce în ce mai puțini cei care caută viața veșnică.

Friedrich Nietzsche a fost un filosof care deseori este numit ca fiind „cel mai mare” al secolului XIX. Gândirea lui a influențat major nu doar filosofia modernă și post-modernă, ci și gândirea politică a statelor lumii. El este, fără îndoială, un profet – a oferit lumii viziunea sa asupra vieții și multă lume l-a urmat și îl urmează și astăzi. Nietzsche scria, în prefața la „Dorința de putere” (The Will to Power): „Ceea ce vă relatez este istoria următoarelor două secole. Descriu ce urmează, ceea ce nu mai poate să se desfășoare diferit: ascensiunea nihilismului„. De asemenea, el explică ceea ce este în fapt nihilismul: „Că nu există niciun adevăr; că nu există nicio stare absolută a lucrurilor – niciun ‘lucru în sine’. Acesta este el însuși nihilism, și la modul cel mai extrem”.

Activitatea profetică a lui Nietzsche s-a încheiat cu 12 ani înainte de moartea sa, atunci când a căzut în demență. Pierderea rațiunii, care s-a manifestat fizic începând cu 1889, s-a manifestat însă mai devreme, în scrierile sale, în care a abandonat rațiunea în favoarea unei filosofii a morții. Unul dintre cei mai mari profeți ai lumii moderne a întrupat chiar literal cuvântul psalmistului: „Zis-a cel nebun în inima sa: nu este Dumnezeu!”.

Cazul lui Nietzsche este foarte instructiv, pentru că pune în perspectivă tipul profetului lumii acesteia. Din punct de vedere religios, el este un om înșelat; însă fundamental el este un om chinuit, deseori cuprins nu de intentii rele ci orientat greșit din punct de vedere existențial.

La fel ca și Nietzsche, Stephen Hawking este și el un om chinuit. Suferind de o boală neurologică care îi afectează neuronii motori, el este aproape complet paralizat, comunicând cu lumea printr-un dispozitiv de generare a vocii. Și el este un profet al lumii moderne, în ciuda – sau poate datorită – condiției sale de sănătate. Un profet, ca și Nietzsche, al inexistenței lui Dumnezeu, un dogmatist al lumii actuale pentru care Dumnezeu a murit, adică a fost exclus din viața ei. Am putea spune că Hawking este urmașul de drept al lui Nietzsche.

Roadele

Dacă lumea și-ar însuși învățătura simplă dar deosebit de sănătoasă conform căreia „pomul se cunoaște după roade”, ar discerne mult mai ușor între adevărații și falșii profeți. Ar observa cu ușurință roadele acestor falși profeți, care învață că „Dumnezeu a murit” (Nietzsche), sau că „Dumnezeu nu este necesar” (Hawking), sau că motivația fundamentală a acțiunilor omului este fantezia sexuală (Freud). Roadele lor sunt o societate în care dragostea adevărată a dispărut, în care boala cea mai mare este plictiseala, în care mințile oamenilor sunt continuu manipulate și agitate de o continuă sete de experiențe „noi”, sete care însă nu se mai este ostoită de nimic, întrucât nimicul este singurul produs spiritual al lumii actuale.

Văzând aceasta, lumea ar căuta poate pomul bun, care face roade bune, ar căuta oamenii care te odihnesc, care nu îți oferă ambalaje, ci substanță. Ar descoperi că profeții adevărați sunt cei care nu pe ei se propovăduiesc, nu lor își fac reclamă, ci pe ei înșiși se jertfesc în numele Unuia care le-a rănit inimile cu dragostea cea desăvârșită.

Aceștia sunt profeții noștri, oameni jertfelnici, plini de Duh Sfânt, la a căror simplă vedere sufletul tresaltă ca atunci când vede pe cineva iubit, presimțind harul sălășluit în ei. Dragostea lor pentru semeni este atât de mare încât ni se pare că este ca și cum părintele respectiv ar fi trimis de Dumnezeu doar pentru noi, pentru problema noastră, pentru alinarea durerii noastre. Și în fapt aceasta este dragostea adevărată: să îl prioritizezi pe cel de lână tine, viața și suferința lui. Dragostea adevărată nu caută idealuri abstracte, nu vrea să „salveze lumea”, generând tot felul de gânduri bolnăvicioase. Dragostea adevărată este prin cel de lângă noi, și acesta este motivul pentru care alergăm, atât de mulți, la profeții noștri, la părinții noștri.

Este datoria noastră de creștini să îi contrapunem pe aceștia profeților mincinoși, pentru ca lumea să privească chipurile lor blânde și luminoase, în care se reflectă adevărul credinței. „Lumina luminează în întuneric”, de aceea profeții noștri, dacă putem face ceva, nu vor rămâne necunoscuți de cei cu care intrăm în legătură. Vestitori ai adevărului, precum Sfântul Siluan Athonitul, Sfântul Nicolae Velimirovici, Sfântul Iustin Popovici, Părintele Paisie Aghioritul, Valeriu Gafencu, Părintele Paisie Olaru, Părintele Cleopa, Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Iustin Pârvu, Părintele Rafail Noica și nenumărați mulți alții.

Noi suntem deci cei ce trebuie să ne ridicăm în picioare și să strigăm: „Profeții tăi, lume, au mintea bolnavă, îmbolnăvită de chinul lepădării dragostei. Iată în schimb chipurile pline de bucurie ale adevăraților profeți! Dacă vrei să auzi un glas profetic, ascultă-i pe cei ce te iubesc!”

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

[Show as slideshow]