Sunt multe voci astăzi care sunt de părere că Biserica ar trebui să-și revizuiască atitudinea, și “să se pună pe treabă” în scopul prioritar al ajutorării semenilor: săracilor, bolnavilor, copiilor neajutorați etc. “Vocile” i-ar permite Bisericii și rugăciunea și viața liturgică, dar în plan secund, în paralel cu “misiunea sa” cea mare și adevărată.

Care ar fi deci, după acești “binevoitori”, această “misiune” pe care o trasează Bisericii? Să aducă bunăstarea lumească acolo unde ei și statul nu pot și nu vor s-o facă. Să facă Biserica ceea ce ar trebui să facă ei în imediata lor apropriere, și statul la nivelul întregii țări. Faptul că nici ei și nici statul nu fac aceste lucruri, este motivul pentru care aceste voci sunt pline de ipocrizie, de fățărnicia celor care nu-și văd bârna din ochii proprii, dar se pretind vindecători ideologici ai problemei paiului din ochii tuturor celorlalți.

Vocile ridică însă o problemă interesantă în ce privește relația dintre Biserică și oameni. Problema este interesantă pentru că în această privință sunt două abordări. Prima abordare este a credincioșilor, adică a membrilor Bisericii, care văd în Ea pe Maica lor, Corabia mântuirii care are ca scop să-i ducă la “liman”, în viața veșnică. Pentru ei, lumea în care trăiesc este trecătoare, și toți oamenii sunt muritori și doar “pelerini” prin viață către un scop mai înalt. A doua abordare este a necredincioșilor (inclusiv a celor cvasi-credincioși), pentru care Biserica este doar o instituție în fond ca oricare alta. În Biserică ei văd doar o abominație istorică, un clericalism amăgitor ridicat la proporții mondiale. Pentru ei, lumea este scopul imediat, real și concret. Viața de zi cu zi, sănătatea, ajungerea la ziua de mâine, îndepărtarea bolilor, a frigului și a foamei sunt realitatea cea mai înaltă și singurul scop pentru care merită să lupți.

De aici și conflictul în care se află, totdeauna, Biserica și lumea. Ele sunt, așa cum spunea Părintele Rafail Noica, într-o tensiune permanentă, până la sfârșitul lumii. Biserica dorește, ca și Dumnezeu, “ca toți oamenii să se mântuiasca și la cunoștinta adevărului să vină”, considerand că “aceasta este viața veșnică”: cunoașterea lui Dumnezeu și a lui Iisus Hristos. Ca atare, Biserica încearcă din răsputeri să se extindă în sufletele tuturor necredincioșilor, a celor ce, conștinent sau inconștient, refuză prezența ei.

De cealaltă parte, lumea dorește și ea să se extindă și să înghită în ea Biserica, să o introducă în marele ei malaxor în care toate năzuințele, toată spiritualitatea, toată conștiința omenească se îndreaptă inevitabil către un singur scop final: lumea însăși. Pentru că în ultimă analiză, dacă se dezlipește de Dumnezeu (și s-a dezlipit!), lumea nu mai poate avea altă rațiune de existență intrinsecă decât existența ei însăși, supraviețuirea ei în această formă. De aici și filosofia ei fundamentală care nu poate fi alta decât hedonismul, divinizarea plăcerii, a săturării pântecelui, a încălzirii trupului, a traiului îmbelșugat și cât mai lung.

Realitatea acestei filosofii este motivul pentru care necredincioșii sunt atât de radical contra Bisericii, întrucât ea este un scandal, o nebunie: pentru ea nici satisfacerea foamei, nici încălzirea trupului și nici viața lungă nu sunt scopuri valide. Ea pe toate acestea le subsumează mai înaltului scop al eliberării omului tocmai de aceste necesități. La adevăr, ea tocmai împotriva acestora luptă. Ea îi cinstește pe unii care nu mâncau câte o săptămână, pe alții care au trăit zeci de ani pe stâlpi, iar la baza credinței sale se află Unul care, complet nevinovat și fără să fie silit de cineva, de bunăvoie și-a dat viața în cele mai groaznice chinuri pentru “frații Lui mai mici”, care sunt chiar membrii Bisericii și ai omenirii.

De aceea Biserica trebuie să păstreze un echilibru foarte clar între misiunea ei adevărată și lucrările ei lumești, așa cum a făcut și Sfântul Vasile cel Mare, cel care a fost întemeietorul primelor spitale și azile organizate (“Vasiliada”, despre care – sic! – niciuna dintre aceste “voci” nu menționează nimic), dar care a prioritizat totdeauna lupta pentru Ortodoxie, pentru mărturisirea adevărului, chiar împotriva puterii lumești la cel mai înalt nivel imaginabil (Împăratul Imperiului Roman).

Desigur, Biserica trebuie să facă – și face – cât mai multe pentru cei aflați în suferințele de tot felul. Dar trebuie să facă și mai mult pentru cei aflați în suferințele sufletești, pentru că ea este, în realitate, un “spital duhovnicesc”, așa cum au numit-o Sfinții Părinți din cele mai vechi timpuri. În ea, doctorii lucrează cu uneltele duhovnicești: rugăciune, cuvânt, faptă bună. Toate, cu administrarea harului divin care coboară prin lucrarea Duhului Sfânt și fără de care toate acțiunile doctorilor nu sunt decât maimuțăreli formaliste. Iar dacă nu își păstrează încordarea și concentrarea fizică și duhovnicească la dobândirea și păstrarea acestui har, Biserica se usucă cu totul și din ea dispare tocmai sursa existenței ei. Pierzând Duhul Sfânt, degeaba își va umple curțile bisericilor cu spitale, ea își va fi pierdut menirea ei adevărată; transformându-se într-o fundație cartabilă mai mare, pentru ea și pentru lume Dumnezeu nu va mai fi o realitate, ci cel mult o amintire.

De aceea Biserica trebuie să reziste acestei ispite lumești. Ea trebuie să facă ajutorare după modelul Sfântului Vasile, care lucra la Vasiliada zi și noapte, până la epuizare, mobilizând în sprijinul nevoiașilor toată Capadocia. Dar dacă Vasiliada nu ar fi însemnat și viață bisericească autentică, dacă în acele spitale și azile nu s-ar fi auzit mai mult vocea lui Dumnezeu decât cea a medicului, cu siguranță Marele Vasile ar fi închis-o, oricât de dragă i-ar fi fost. Pentru că nu există suferință mai mare decât ca durerea și nevoia fizică să înăbușe și să anihileze aspirația și lucrarea duhovnicească. Fără aceasta din urmă, ființa noastră alunecă, în culmea sănătății trupești, către neant.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.

“Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte Fără-de-moarte, miluiește-ne pre noi”

 

“Trisaghionul”, cântarea “întreit sfântă”, este un imn vechi pe care Biserica l-a încorporat în Dumnezeiasca Liturghie și în alte slujbe, și chiar și în rugăciunile începătoare, adică în fiecare slujbă bisericească. Tradiția, prin Sfinții Părinți, ne arată că acest imn este pe drept numit “cântare îngerească”, întrucât a fost primit de un copil din Constantinopol chiar de la îngeri, în timpul unei urgii venite peste locuitorii capitalei în vremea patriarhului Proclu (după cum istorisește Sfântul Ioan Damaschin); pe de altă parte, proorocul Isaia ne dezvăluie, cântarea îngerească a serafimilor, care îl lăudau pe Dumnezeu prin cuvintele: “Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui!”.

Trisaghionul conține însă, în el, un indiciu pentru înțelegerea fenomenului căderii îngerilor și transformarea lor în demoni. Petrecută înainte de crearea omului, căderea îngerilor a avut drept cauză fundamentală, fără îndoială, mândria, sau apariția mândriei în aceste “minți pure”, cum mai sunt numiți îngerii.

Nu știm mecanismul duhovnicesc prin care Lucifer s-a întunecat și a căzut “ca un fulger” după cum spune Scriptura, dar ceea ce putem ști cu siguranță este că dacă Satan ar fi cântat această cântare întreit-sfântă, nu ar fi putut cade în mândrie. Aceasta pentru că Trisaghionul este, prin excelență, cântarea smereniei, o cântare a tăcerii și uimirii îngerilor și oamenilor în fața naturii și manifestării lui Dumnezeu.

Această taină o putem înțelege mai bine dacă ne gândim mai ales la ultimele cuvinte ale cântării. Oricine cântă (cu fidelitatea sfințeniei, așa cum au fost creați îngerii și oamenii) “miluiește-ne pre noi”, nu poate avea o atitudine mândră, nu poate decât să se smerească în fața Celui care are puterea de a-l milui. A cere mila de la cineva înseamnă, pe de o parte, că înțeleg faptul că am nevoie de milă și, pe de altă parte, că acel cineva mă poate milui. Secretul menținerii sfințeniei îngerilor (și a oamenilor) este deci prezența gândurilor de smerenie și de uimire în fața misterului divin.

Această realitate o reliefează în mod poetic și Dostoievski, în “Frații Karamazov”, atunci când diavolul îi mărturisește lui Ivan: “Am fost de faţă atunci când Cuvântul răstignit pe cruce s-a ridicat la ceruri, ducând cu sine sufletul tâlharului crucificat alături; am auzit strigătele fericite ale heruvimilor care-l proslăveau cântând «osana»; am auzit înălţându-se în extaz glasurile serafimilor, al căror tumult a zguduit tăriile cereşti şi întreaga creație. Şi-ţi jur pe tot ce poate fi maj sfânt pe lume ca în clipa aceea aş fi vrut să mă alătur corului lor şi să cânt osana într-un glas cu ei. Cuvântul «osana» îmi stătea pe buze, era gata-gata să mi se smulgă din piept… ”.

Nu știm dacă diavolul poate fi atât de aproape de gândul cel bun – aceasta ar presupune din partea lui o anumită dispoziție spre sfințenie – dar este cert că prezența chiar și unei singure laude în gura îngerului îl face pe acesta închinător “în duh și în adevăr”. De remarcat că Dostoievski ne introduce în mecanismul schimonosit al gândirii diavolului, atunci când acesta continuă pasajul de mai sus zicând: “Ştii, sunt foarte sentimental din fire şi sensibil ca un artist. Dar bunul-simţ – ăsta-i cusurul meu, din păcate cel mai nefericit dintre toate cîte le am – m-a silit să păstrez măsura chiar şi atunci, şi am lăsat să-mi scape momentul prielnic!”. Diavolul, în mândria lui, consideră că această stare blestemată în care se află este cauzată de “virtutea” sa, de bunul său simț, și astfel dă vina pe Dumnezeu pentru condiția sa decăzută. Condiția lui actuală este “un amestec ciudat de slăbiciune și de voința de a rămâne în ea” (Părintele Dumitru Stăniloae). Este un fel de autocompătimire bolnăvicioasă din care el nu poate ieși pentru că de fapt nu vrea, și care produce o ură viscerală împotriva lui Dumnezeu și mai ales a creației Sale.

Trebuie să credem deci că întunecarea lui Lucifer s-a produs extrem de repede după crearea îngerilor, înainte ca el să își îndrepte voința spre cântarea milei dumnezeiești. Nu putem crede că o ființă rațională care persistă în cele dumnezeiești poate fi atrasă spre un rău care nu vine din afara sa (așa cum a fost cazul omului care a fost ispitit de diavol). Dacă ar fi rămas cântător al Sfintei Treimi, așa cum ne îmbie trisaghionul și cum o fac îngerii buni, în Lucifer binele ar fi devenit o “a doua natură”, așa cum a devenit acum răul.

Înțelegem astfel de ce Biserica insistă asupra necesității participării noastre cât mai dese la Sfânta Liturghie și celelalte slujbe bisericești. Facând aceasta, ne integrăm și noi în ceata îngerească care îl laudă neîncetat pe Dumnezeu, ne integrăm și noi în ordinea firească a creației lui Dumnezeu, transfigurându-ne spre primirea și trăirea realității Împărăției lui Dumnezeu, revelată ca un Trisaghion neîncetat și fără sfârșit, desăvârșit în frumusețea Celui Căruia îi este închinat.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

Atunci când Jandarmeria Română este trimisă de statul român într-un sat să păzească fiecare casă, să legitimeze și să percheziționeze fiecare sătean atunci când iese pe stradă, să ia cu asalt cârciuma locală arestând pe toată lumea dinăuntru, sau când este îndemnată de autorități să “exercite forța” bătând până la spitalizare, cu o totală lipsă de umanitate laolaltă copii de 14 ani sau bătrâni pensionari, ne putem pune întrebarea, legitimă, dacă nu cumva asistăm la un experiment.

În istoria noastră au mai fost experimente, nu am fost lipsiți de ele. Unul dintre ele a fost celebrul “fenomen Pitești”, care s-a derulat ca un experiment dezumanizant și care, după succesul reportat inițial, a fost extins și în alte închisori și lagăre de tortură din România condusă de bolșevici. În urma acelui experiment au rămas mii de oameni torturați, schilodiți, dezumanizați și depersonalizați. Unii dintre ei au devenit mărturisitori și martiri, dar niciunul nu a scăpat de chinul inimaginabil pe care unii “români” li l-au produs tocmai pentru vina de a fi adevărați români și creștini.

Aceeași vină este purtată și astăzi, de niște țărani din Moldova și de câțiva – câți s-au încumetat – alți români care li s-au alăturat în protestul lor. Vina lor capitală, pentru care ei sunt astăzi pedepsiți experimental într-un mod abuziv și de neconceput într-o “democrație”, este aceeași ca și a celor ce au suferit în temnițele comuniste. Nu vor să se dea din calea tăvălugului celor fără neam și fără credință, celor pentru care aproapele nu există, celor din inima cărora a pierit orice urmă de virtute și de moralitate, pentru care oamenii sunt doar cifre și sunt importanți doar dacă existența lor aduce profit.

Torționarii, ca și în cazul fenomenului Pitești, sunt în aparență “frații” celor asupriți. În aparență, suntem în aceeași celulă. În realitate, jandarmii, ascunzându-se ca niște lași în spatele lozincii antihristice “ordinele se execută, nu se discută”, nu sunt frații noștri, și în toiul nopții istoriei, din senin, se transformă din co-pătimitori în chinuitori, în bestii fără milă dispuse să uite și să treacă peste orice normă morală sau legală. În fața lor, ei nu mai văd mame, bunici, nepoți, fii sau fiice, ci doar dușmani sau, mai bine zis, “bandiți”, “dușmani de clasă” care stau împotriva noii clase “muncitorești”, corporatiste, care vrea să le aducă lumina, de această dată din apus.

Au uitat tot ce au jurat. Te poți întreba dacă nu cumva sunt drogați înainte de a fi trimiși “în misiune”. Altfel nu poți înțelege rațional cum e posibil ca jandarmul să uite că a jurat “să își apere țara chiar cu prețul vieții”. Pare că deși a jurat așa, el interpretează invers: “să își apere viața chiar cu prețul țării”.

 

Cum vorbeam însă într-un articol anterior, miza suntem noi, conștiința noastră, docilitatea noastră, supunerea noastră necondiționată și totală în fața noului totalitarism mondial, acela corporatist. Este un experiment, iar succesul său va duce cu siguranță la împrăștierea lui în restul țării. Din păcate, e vremea întunericului, căci credința și rugăciunea adevărată au pierit din sufletele noastre și Dumnezeu, deși nu ne părăsește – sau tocmai pentru că nu ne părăsește – ne lasă să pătimim aceste chinuri și nedreptăți. Și va fi și mai rău, odată ce experimentul se va generaliza.

Deși nu putem tăcea și nu putem sta nepăsători la agresiunea asupra vieții și moștenirii copiiilor noștri, nu vom sta împotriva celui rău. Vom întoarce și obrazul celălalt. Ne vor otrăvi apele, ne vor distruge bisericile, ne vor distruge viețile, ne vor alunga de pe pământurile noastre, ne vor scoate din case și nu ne vor lăsa nici strada. Vor voi să ne ia haina, și le vom da și cămașa, astfel încât nimic material să nu ne mai oprească pe pământ.

Nu ne vor putea lua conștiințele, nu ne vor putea închide gura care trebuie să mărturisească, nu ne vor putea opri de la închinarea “în duh și în adevăr”. Aceasta este cea mai importantă învățătură pe care ne-o transmit pătimitorii experimentului de la Pitești și pe care trebuie să ne-o asumăm după generalizarea experimentului Pungești, și anume că adevărata biruință împotriva tiraniei, adevărata libertate, rezidă nu în revolta împotriva, ci în asumarea stării de răstignire, în găsirea sensului suferinței, în regăsirea noastră în Hristos Cel Răstignit întru Care este biruința Învierii și a vieții veșnice.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

Ce înseamnă să aibă Dumnezeu grijă de tine? Să îți facă traiul mai ușor, să te ferească de cele rele ale lumii acesteia, de îngheț, de foame, de boală? Poate, dar toate acestea doar într-un plan secundar. În plan principal, să aibă Dumnezeu grijă de tine înseamnă să se străduiască din toate puterile Sale (și sunt nemărginite) să te izbăvească de răutatea care s-a cuibărit înăuntrul tău, să te readucă la sânul Său, pentru veșnicie.

De multe ori noi îi cerem lui Dumnezeu să nu aibă grijă de noi, întrucât îi cerem lucruri pe care dacă le-ar împlini, ar dovedi că nu ne dorește binele, adica “să ne întoarcem la El și să fim vii”. Orizontul nostru, atunci când nu suntem luminați chiar de Dumnezeu, este foarte limitat și de aceea ni se pare că cele mai importante lucruri, la care Dumnezeu trebuie neapărat să participe dacă este cu adevărat Tatăl nostru, sunt din acest registru: viața de zi cu zi. Dumnezeu privește însă la viața veșnică, pe care nu o putem obține decât acum, în clipa aceasta (“Astăzi de veți auzi glasul Lui…”); din acest motiv, terapia pe care o aplică, tratamentul care ne poate scoate la lumină nu este întotdeauna dulce sau simplu de suportat.

Credem că Dumnezeu nu ne pregătește decât cele bune. Din acest motiv suntem speriați și debusolați atunci când primim de la Dumnezeu boli și chinuri și necazuri de toate felurile. Dar “Eu pe câți îi iubesc îi mustru și îi pedepsesc”, zice Domnul. Și dacă suntem sinceri, la fel procedăm și noi cu copiii noștri. Nu le dăm întotdeauna ce ne cer, pentru că ar însemna să îi lăsăm să-și facă rău. Și chiar și atunci când răul nu ar fi imediat, noi ca părinți, privind în ansamblu, refuzăm să satisfacem dorința copilului pentru a evita situațiile nocive din viitorul lui (cine își dorește un copil alintat, răutăcios sau iresponsabil?). Ba chiar, de multe ori îi rânduim copilului cele care lui îi apar ca “rele”, dar care au scopul să-l cizeleze, să-l șlefuiască, să-l întărească. Dacă am proceda altfel, ar însemna să nu îndrumăm copilul spre cele bune, ci să-l lăsăm să crească la întâmplare.

Față de noi, Dumnezeu are deci o singură grijă: să ne mântuim, să ajungem lângă El, să dobândim raiul. Iar noi, fiind următori ai Lui, se cuvine să nu avem altă grijă reală pentru noi și pentru cei din jurul nostru. Grija noastră “cea de toate zilele” nu trebuie să fie alta decât unirea cu Domnul nostru Iisus Hristos. Poate acesta este motivul pentru care cei vechi ai noștri foloseau, pentru Sfânta Împărtășanie, denumirea de “Grijanie”. Aceasta este “grija” de căpătâi a creștinului, ca “pâinea cea de toate zilele” să fie, pentru el, “pâinea cea spre ființă”, “Pâinea care S-a coborât din cer”, fără de care nimeni nu poate intra în Împărăția Cerurilor.

Așadar, dacă iubim pe cineva (și suntem chemați să-i iubim pe toți), să ne arătăm și noi, ca și Dumnezeu, iubitori întru cele adevărate și veșnice, iar nu în cele temporare și vremelnice. Să vedem dincolo de orizontul nostru limitat, să privim lucrurile mai în profunzime, și să arătăm astfel o grijă mai adevărată, mai temeinică, pentru noi și pentru cei din jur, o grijă care să se asemene cu cea pe care ne-o poartă Dumnezeu. Să-L binecuvântăm pe Acesta când primim necazuri, pentru că înseamnă că ne iubește și ne poartă de grijă, iar când necazurile lipsesc să ne pregătim pentru ele ca fiind mijloacele prin care Dumnezeu ne poartă de grijă.

În sfârșit, dacă Crucea este pentru lume nebunie, dar pentru noi este puterea lui Dumnezeu, trebuie să înțelegem că grija lui Dumnezeu care este întemeiată în Crucea lui Hristos, este, pentru cei ce pier, nebunie. Dar pentru noi, oricât de “nebună” ar fi, grija lui Dumnezeu este singura noastră nădejde și cea față de care nicio dragoste nu este mai mare.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

Sunt oameni care nu se întreabă. Din ce în ce mai mulți sunt cei care petrec scurta durată a acestei vieți fără să se (mai) întrebe de unde vin, încotro merg, sau dacă există Cineva mai presus de acest univers. Aceștia sunt oameni pentru care a trăi a ajuns, din păcate, să nu mai însemne decât satisfacerea celor mai simple necesități.

Nemaipunându-și întrebări în ce privește viața și destinul ei, acești oameni trăiesc spiritualicește într-o lume plină de simulacre. Pentru ei, iubirea înseamnă doar o trăire sentimentalistă, jertfa înseamnă să își aloce ceva timp, iar dreptatea înseamnă doar îndreptățirea din fapte, plină de dispreț la adresa celor “mai prejos”.

Sfântul Vasile al Kineșmei explică într-un mod foarte plastic, tâlcuind pilda semănătorului și vorbind despre sămânța care a căzut lângă cale: “În primul rând, este vorba de naturi grosolane, pur animalice. Acesta este cel mai josnic tip de om și, din păcate, în vremea de astăzi el este deosebit de bine reprezentat. Oamenii aceștia duc o viață închinată doar simțurilor trupești: să mănânce mâncăruri gustoase, să bea băuturi plăcute, să doarmă mult, să se îmbrace bine – ei nu știu de lucruri mai înalte decât acestea. Troaca, nutrețul și adăpatul: la asta se mărginește tot conținutul lor. Viziunea lor asupra lumii este exclusiv materialistă. Idealurile dreptății, binelui și frumuseții, toate cele cărora omenirea s-a închinat ca celor mai sfinte lucruri, care i-au atras pe eroi, pe nevoitori și pe cele mai bune dintre personalitățile istoriei, cărora aceștia le-au dăruit neprecupețit puterile și viața lor, sunt privite de către oamenii de tipul «cale bătătorită» cu ironie cinică și cu dispreț fățiș. Profit – iată cuvântul ce definește activitatea lor! Pentru ei, dumnezeu este pântecele, iar Evanghelia, cuvântul lui Dumnezeu, se ciocnește în ei de «peretele orb» al indiferenței tâmpe. «Ricoșează» din ei cum ricoșează bobul de mazăre din perete, fără să străbată nici măcar stratul cel mai superficial al egoismului lor și cu atât mai mult fără să pătrundă înăuntru, în inimă. Chiar dacă uneori rămâne în memorie, asta ține doar până când prima pornire de desfrânare sau lăcomie vine în zbor, ca o pasăre, și înghite totul, iar inima grosolană rămâne, la fel ca înainte, împietrită și de nepătruns” (Evanghelia pentru omul modern, Vol. 1).

Acesta este felul de a fi al omului animal, complet decăzut. De fapt, acesta se aseamănă mai mult cu demonii decât cu animalele, întrucât demonii sunt firi raționale care au căzut într-o completă orbire, într-o desăvârșită neraționalitate, la fel ca omul care nu se mai întreabă nimic esențial, care nu își mai caută rostul în lume, mulțumit să găsească în jurul său doar obiecte de satisfacere a celor mai elementare nevoi și a celor mai înrobitoare patimi.

 

***

 

O vorbă celebră a Sfinților Părinți spune că “cine dorește să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească”. La capătul opus așadar, creștinul nu doar se întreabă, dar cu întrebarea el este în călătorie, este pe un drum pe care întrebarea îl însoțește ca un prieten bun și de nădejde.

Ca să capeți răspuns, trebuie să formulezi o întrebare. Iar în domeniul duhovnicesc, întrebarea apare datorită unor neliniști până la urmă ființiale, pe măsură ce omul se sondează pe sine din ce în ce mai adânc. El descoperă că are nevoie de răspunsuri, pentru că fără ele se descoperă pe sine dezorientat, căci a fi creștin – a te mântui – nu înseamnă aplicarea unei rețete, ci imersiunea omului în negura ființei sale, care se cere luminată de Hristos într-un mod personal și unic. Niciun om nu seamănă în totalitatea ființei sale cu niciun altul care a trăit sau va trăi în lume, așa încât, fără acest efort de lămurire, nimeni nu poate progresa în cele duhovnicești.

Sunt întrebări scrise, întrebări rostite, întrebări nerostite și întrebări complet neformulate. La toate poate și răspunde Dumnezeu, prin multe mijloace: prin părinți duhovnicești, prin rugăciune, prin împrejurările concrete ale vieții. În toate momentele creștinul știe că este angrenat într-un dans la nivel cosmic, și că doar Dumnezeu are clarviziunea necesară pentru a cunoaște exact care este rolul și scopul fiecăruia, fără a le separa de ansamblul angrenajului acestei lumi.

 

Putem spune deci că drumul spre mântuire începe cu întrebarea, precum famenul botezat de Filip, care mărturisea: “Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva?”. Famenul era pe drumul cel bun, căci căuta a se lămuri deoarece vedea bine că are nevoie de lămurire. Famenul deschisese ochii, chiar dacă nu știa să intrepreteze ce vedea. El devenise un om văzător într-o lume de orbi.

Insă dacă ne aducem aminte de cuvintele Mântuitorului, care le spunea ucenicilor că ei sunt “lumina lumii”, înțelegem că noi, cei ce ne întrebăm, nu putem întoarce spatele celor ce nu se întreabă și că unul din rolurile noastre este să venim în întâmpinarea celor ce nu văd, celor ce au pierdut simțul adevăratei vederi, celei duhovnicești.

Și poate nici un ajutor nu va fi mai mare decât acela de a-i face să se întrebe.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

“Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh” (Efeseni 6, 12).

 

Într-adevăr, noi – creștinii – nu ducem o luptă împotriva altor oameni, niciodată. Pentru că noi știm cine se află în fond în spatele tuturor minciunilor și răutăților. Din perspectiva noastră, omul se face doar un instrument al minciunii și înșelăciunii, și nu vom izbândi nimic de vom învinge în această lume oamenii, și nu pe diavolul, care este “tatăl minciunii”.

De aceea, trebuie să înțelegem că această luptă care se duce acum împotriva oamenilor acestei țări a noastre este o luptă în primul rând împotriva conștiințelor lor și apoi a moștenirii lor. Putem doar să ne imaginăm cât de mult urăște diavolul această țară atât de mică și de insignifiantă ca întindere și populație, dar atât de puternică prin tăria oamenilor ei în fața tuturor amenințărilor pe care le-a adus asupra ei în cursul veacurilor.

În cuvintele vrednicului de pomenire Petre Țuțea, “o căruță de țărani a ținut în șah imperii”. Și este total adevărat. După logica omenească, sau după instinctul politic dacă vrem, țara noastră – națiunea noastră – ar fi trebuit să nu mai existe. Dar “ceea ce nu e cu putință la oameni, e cu putință la Dumnezeu”. Este singura explicație posibilă, dacă privim obiectiv istoria. Singura explicație pentru care există încă Biserică Ortodoxă în Ardeal, singura explicație pentru care Țara Românească și Moldova nu au fost niciodată turcizate, rusificate sau catolicizate. Singura explicație: credința celor care au mărturisit până la moarte pentru țara și credința țării lor, de la Sfântul Sava Gotul până la mărturisitorii și martirii din temnițele comuniste.

 

“Noi suntem un popor, avem o spiritualitate. Toti au trecut peste noi, ne-au atacat si din Vest si din Est. Cate greutati n-am avut noi si totusi ne-am mentinut! Si greutatile acestea si lupta impotriva acestor greutati ne-a adancit in rabdare, in lupta. In acestea se dezvolta, creste un popor si ne-am dezvoltat si noi. N-am fost nimiciti de nimeni. Cine a contribuit mai mult la apararea Europei decat romanii ? Noi am aparat Europa de invazia otomana, prin Stefan cel Mare si Sfant, Mircea cel Batran si ceilalti toti. Turcii au trecut peste ceilalti pana la Viena. Peste noi n-au putut trece. Am aparat Europa si eram atacati si de ei, de europeni, de polonezi, de unguri, de germani. Ne aparam si de ei si-i aparam si pe ei impotriva turcilor. La razboiul din 1877 cine a contribuit la eliberarea popoarelor din Balcani de otomani? Noi. Si rusii, dar mai mult noi i-am aparat. Pe urma, in 1916 la Marasesti cine a oprit avalansa germana spre Rusia, ca sa ocupe si sa opreasca razboiul si sa-i invinga pe rusi? Cine ? Noi, la Marasesti. In razboiul al doilea, cine a plecat pana la Volga, alaturi de nemti, gandind ca vom putea aliena comunismul ? Si cand am vazut ca-l apara Europa, n-am mai avut ce face. I-am dezarmat pe nemti atunci si au plecat nemtii dezarmati de la Iasi, din Bucovina, pana in Boemia si asa au putut fi invinsi.ca altfel, erau cat pe ce sa puna in practica bomba atomica si castigau ei. Cine a aparat Europa in toate timpurile acestea ? Cine a jucat cel mai mare rol ? Poporul nostru. Asa ca, Dumnezeu nu te ocroteste pentru o viata comoda, ci te ocroteste dandu-ti niste probleme. Si noua ne-a dat niste probleme si le-am rezolvat cu ajutorul Lui si ne-am format.” (Părintele Dumitru Stăniloae, Neamul romanesc – neam al comuniunii in credinta)

 

Așadar nu trebuie să pierdem din vedere miza adevărată a acestor operațiuni de exploatare care s-au abătut atât de iute asupra noastră: miza adevărată este docilitatea noastră, lipsa noastră de reacție în fața celor ce vor să pârjolească practic pentru totdeauna pământul țării noastre. În fapt, miza este credința noastră, exilarea ei la marginea conștiinței noastre, într-un colț al minții în care putem să ne ascundem de responsabilitatea cuvintelor Mântuitorului, care ne spune explicit că cine se leapădă de El nu este demn de viața veșnică, adică de împărtășirea Duhului Sfânt, și că cine nu arată milă pentru fratele lui – gol, flămând, în temniță – nu este demn decât de “întunericul cel mai din afară”.

Nu este vorba doar de dreptul nostru de a bea apă fără gaze, așa cum au băut strămoșii noștri, pe pământul nostru, de la începutul veacului. Nu este vorba doar de o problemă civică, socială, de o nemulțumire sterilă și materialistă. Este vorba de faptul că prin aceste exploatări statul român este dispus să ia partea corporatiștilor străini împotriva propriului popor. Este deja vădit acest lucru, și prin această abordare mârșavă conducătorii noștri nu se arată a fi decât o mână de fanarioți în versiune occidentală.

Ieri, Biserica noastră i-a sărbătorit pe Sfinții Mărturisitori Ardeleni. Toți, dintre care mulți au murit în bătăi în temnițele austriece, au fost luptători pentru credința ortodoxă, credința strămoșească. Îi mistuia dorul după Dumnezeul lor, după traiul în rânduiala cea dumnezeiască a credinței pe care au primit-o moștenire de la înaintașii lor, de asemenea luptători pentru credința acestui neam. Îi mistuia și mila pentru acei oameni atât de amărâți, care erau călcați în picioare de puterea imperială străină țării lor. Trăiau și mureau într-o sărăcie lucie, exploatați pentru bunăstarea stăpânitorilor “civilizați”.

Acum trăim vremuri în care credința noastră nu este, cel puțin deocamdată, condamnată fățiș. Dar trăim ceva poate mai periculos: pasivitatea noastră tinde să treacă în patologic și cedăm în fața unei ispite amăgitoare care ne elimină dorința și simțul mărturisirii, cufundându-ne binișor, încet, într-un somn al conștiinței din care nu vom mai ieși.

Este drept deci să mărturisim, fără să ne temem, un adevăr sfânt pe care să-l opunem stăpânitorilor mercantili și depravați ai acestui veac, zicând precum Ștefan cel Mare și Sfânt în piesa lui Barbu-Delavrancea: țara (cu resursele și pământul ei curat) nu este a noastră, ci a urmașilor noștri și a urmașilor urmașilor noștri în veacul vecilor!

*

Şi le-a dat pământul lor moştenire, că în veac este mila Lui.

Moştenire lui Israel, robul Lui, că în veac este mila Lui.

Că în smerenia noastră şi-a adus aminte de noi Domnul, că în veac este mila Lui.

Şi ne-a izbăvit pe noi de vrăjmaşii noştri, că în veac este mila Lui.

Cel ce dă hrană la tot trupul, că în veac este mila Lui.

Lăudaţi pe Dumnezeul cerului, că în veac este mila Lui.

 

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

Te înțeleg. Te înțeleg perfect. Te uiți în jurul tău și nu vezi decât oameni dispuși ori să te condamne, ori – mai rău – să te ignore. Dar eu nu te condamn (nici nu am autoritatea) și, pe de altă parte, eu cred în iertare. Și nici n-aș vrea să te ignor, căci cred că nimeni nu merită ignorat. Și tu nu ești un nimeni.

De la bun început trebuie să îți mărturisesc că eu sunt mai păcătos decât tine. Știu cu siguranță că mă lupt cu patimi cu care tu nu te lupți și din acest motiv știu cât de grea este această luptă. Dar este o diferență, căci eu cred că pornirea ta spre același sex vine dintr-o aplecare a minții spre un păcat, aplecare care, precum o boală netratată, s-a transformat în patimă. Și eu le am pe ale mele, căci și eu, la fel ca tine, am lăsat timpul să treacă fără să caut vindecare.

Eu știu că tu crezi că nu este așa, că lucrurile nu suferă comparație, că lăcomia, de exemplu, și homosexualitatea nu sunt pe același plan, fiind probleme de natură complet diferită. Și faptul că nu vezi starea ta ca fiind aceea a unui bolnav te face să crezi că cauza ei se ascunde undeva în firea ta, sădită acolo încă din naștere. Cu alte cuvinte, crezi că ești destinat să fii homosexual. Dar dacă analizezi cu puțină atenție, vei vedea că atracția homosexuală se aseamănă totuși cu atracția heterosexuală. Și aici îți este și revolta: de ce oamenii te condamnă pe tine pentru dorința ta și nu îi condamnă pe heterosexualii ce trăiesc în libertinaj (atât de răspândit în zilele noastre)?

Am să te surprind răspunzându-ți că ai dreptate. Adulterul este la fel de condamnabil, precum și desfrâul (numele mai tradițional și mai concret al libertinajului). Pentru noi (creștinii), desfrânarea este condamnabilă ca fiind ceva imoral pentru că atentează la ceea ce noi numim “uniunea sfântă a familiei”. Dar dacă mergem mai în adânc, descoperim că de fapt desfrâul și, să zicem, beția, au același rezultat nefericit: îl separă pe om de Dumnezeu. Și acest lucru descoperindu-l, încercăm din toate puterile (fiecare după măsura și starea lui) să “înotăm împotriva curentului”, pentru a ne apropia, și nu a ne depărta, de Dumnezeu.

Acum, între noi fie vorba, știu că și tu simți că această aplecare homosexuală a ta te depărtează de Dumnezeu, deși ai multe momente în care ți se pare o nedreptate strigătoare la cer. Și este, într-un fel, nedrept. Este nedrept ca nu toate faptele noastre să fie pe placul lui Dumnezeu, dacă suntem copiii Lui. Dar nu este o nedreptate pe care a produs-o El, ci care a intervenit din cauza fugii noastre din fața Lui. Atunci când copilul nu mai ascultă glasul iubitor al părintelui, acesta se vede nevoit de multe ori să-l lase să “își facă de cap”, întrucât dorește ca fiul să se întoarcă la dragostea cea dintâi nu pentru că a fost silit, ci pentru că a aflat unde este adevărul, înțelegând că niciun lucru sau ambiție lumească nu merită părăsirea “brațelor părintești”.

Și acum trebuie să-ți mai fac o destăinuire: cuvântul “păcat” înseamnă chiar aceasta, “depărtare”, sau “dizarmonie” față de Dumnezeu. Deci dacă tu, în sinele tău, căutând înăuntrul conștiinței tale, simți că ceva te desparte de Dumnezeu, să știi că acel ceva este un păcat. Iar când păcatul devine viciu, ca o a doua natură, se numește patimă, căci ajunge să fie atât de puternic încât te chinuiește el pe tine, iar tu ajungi sclavul lui. Și dacă crezi aceasta, dacă crezi că ceea ce te desparte de Dumnezeu este această patimă, atunci trebuie să știi că ești asemenea nouă. Noi nu suntem sfinți (deși am vrea), suntem doar oameni păcătoși și pătimași care își recunosc aceste patimi și păcate și care luptă împotriva lor, nu în slujba lor.

Amintește-ți deci ce a făcut Iisus Hristos când toată lumea din jurul său dorea ca femeia păcătoasă să fie omorâtă (așa cum cerea legea). Nu s-a semețit, nu și-a luat o postură de judecător ci, vădind fățărnicia celor care o condamnau, i-a obținut eliberarea ba, mai mult, a iertat-o. Dar odată cu iertarea i-a transmis și doctoria care să-i mențină starea de iertare: “Nu mai păcătui”. Și deci prin iertarea Lui și prin strădania ei, femeia s-a vindecat și tradiția noastră ne spune că a ajuns sfântă – ea, care ajunsese din pricina patimii ei la un pas de moarte!

În fond, ți-am scris această scrisoare doar ca să știi că nu ești singur pe lume. Suntem mulți și îți transmitem vestea noastră cea buna: “Bucură-te, Hristos a înviat!”

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

“Greu îți este să lovești cu piciorul în țepușă”, i-a spus Mântuitorul lui Saul atunci când i S-a descoperit, pe drumul Damascului. Pavel descoperi astfel, dintr-o dată, că întreaga sa viață mersese invers, împotriva cursului natural al lucrurilor. A înțeles că, de fapt, avusese o înțelegere cu totul pământească asupra Legii și descoperea că ar fi trebuit să aibă asupra ei o altă perspectivă, duhovnicească. Într-o situație similară se găsește și generația noastră actuală, care încearcă să cuprindă lucrurile folosind o minte orientată în altă direcție.

 

***

 

Mintea omenească rămâne, chiar și în acest început de secol XXI, o enigmă. În fapt, sosirea epocii “iluminate” de tehnologie nu a contribuit la elucidarea problemelor duhovnicești, ci a adus cu sine o alunecare din ce în ce mai periculoasă spre o “dedublare” a omului între material și spiritual, astfel încât astăzi omul nu mai are despre sine o concepție unitară, ci una dualistă, împărțindu-se pe sine în aceste două categorii opuse.

Nu aceasta este și atitudinea Sfinților Părinți. Pentru ei, pentru acești neîntrecuți cunoscători ai omului, mintea este facultatea primordială a sufletul uman insuflat cu raționalitate de către Dumnezeu-Cuvântul. Ca atare, mintea nu este pur și simplu localizată în creier, ci penetrează întru totul trupul omului, mai degrabă conținându-l pe acesta decât fiind conținută în el. Sufletul omului nu este întemnițat în trup, ci el este cel ce transformă trupul în ființă vie.

În această perspectivă, mintea este, în mod concret, chip al lui Dumnezeu în om, este “deiformă”, atunci când se înduhovnicește. Râvnind la cele cerești și lucrând pe măsură prin trezvie, mintea se curățește de patimi, iar percepția ei asupra realității se înduhovnicește: “Mintea atentă la lucrarea ei ascunsă, va dobândi împreună cu celelalte bunuri, care izvorăsc din lucrarea neîncetată a păzirii de sine, și izbăvirea celor cinci simțuri de relele cele din afară” (Isihie Sinaitul, Către Teodul, cap. 53). Iluminată de harul Duhului Sfânt, care “o povățuiește la tot adevărul”, mintea se face locaș al Sfintei Treimi și omul devine astfel asemănător cu îngerii: “Cunoştinţa Sfintei şi celei de o fiinţă Treimi este sfinţire şi îndumnezeire pentru îngeri şi pentru oameni” (Talasie Libianul, Despre dragoste, înfrânare și petrecerea cea după minte, I, cap. 100).

Aceasta este destinul – ținta – minții, acela de a se uni fără amestecare cu Dumnezeu și a deveni astfel întru totul duhovnicească.

 

La capătul celălalt, mintea poate deveni demonică. Dacă în cazul minții duhovnicești aceasta este caracterizată de dragoste, bucurie, pace, smerenie și blândețe, minții demonizate (dez-duhovnicite) îi sunt caracteristice neîncrederea, ura, mândria și mânia și o agitație continuă datorată lipsei totale a păcii duhovnicești, care s-o liniștească.

Sfinții Părinți vorbesc despre producerea în mintea omenească a unor „întipăriri” care provin din amestecarea minții cu „chipurile lucrurilor sensibile”, mintea purtând astfel formele acestor lucruri. Și în urma acestui proces care introduce în mintea omului împătimirea de lucruri și patimi lumești, „mintea însăși, stârnită de om, aduce închipuiri de lucruri și fapte”. Adică mintea intră într-un soi de cerc vicios, în care răutatea pe care o acumulează face ca mintea să producă ea însăși răutăți. Vedem astfel cum Părinții au recunoscut rapid faptul că mintea omului poate fi antrenată, și este întotdeauna antrenată. Dacă omul nu o obișnuiește cu cele duhovnicești, ea se obișnuiește în mod necesar cu cele lumești.

Întreaga istorie a nevoinței duhovnicești este istoria antrenării minții spre căutarea lui Dumnezeu și evitarea răului. În acest proces, apropierea de Dumnezeu produce liniștirea și neîmprăștirea minții, ca activitate de însănătoșire a ei. Odată cu liniștirea minții, omul devine mai blând și mai puțin agitat, mai puțin tăios în relațiile cu cei din jur.

 

Mintea contemporană

 

Acesta este contextul în care condițiile contemporane de viață joacă un rol crucial în modelarea minților noastre. Pentru că ritmul de viață actual – și nu mă refer aici doar la graba cu care ne mișcăm în acest univers care parcă a devenit tot mai mic, ci și la iuțimea cu care executăm, cu o răceală din ce în ce mai pronunțată, lucrurile pe care le avem de făcut – își pune amprenta în mod decisiv asupra gândirii noastre.

Chiar și știința a demonstrat, prin ultimele sale cercetări în domeniul creierului, că mediul prin care primim informațiile ne modelează gândirea. Concret, abandonând cărțile în favoarea televizorului și internetului, creierul nostru se obișnuiește să primească informația doar într-un singur mod: ca pe internet: concis, fragmentat, rece. Consecința este faptul că ne este afectată memoria pe termen lung (nu mai reținem ce citim), creativitatea (devenim din ce în ce mai previzibili și repetabili), în cele din urmă, de fapt, devenim mai proști, mai abili la a ne „descurca” să „socializăm” pe teme searbede și complet neimportante, dar mai incapabili a îmbunătăți în vreun fel, calitativ (din punct de vedere spiritual), viața pe care o ducem.

Ducând o viață foarte alertă, în care nu mai avem „răgazuri”, în care mintea noastră este într-o continuă agitație și forțată să primească în ea o infinitate de probleme meschine și inutile, devenim automat mai reci, mai distanți, pe măsură ce mintea noastră devine una mecanizată.

Căpătăm o minte de metal, dotată cu o gândire mecanicistă, foarte bine adaptată la această lume rece și calculată; o minte tăioasă ca lama unui cuțit, care emite cu nemiluita definiții și ordine, ca și cum nu ar avea de a face cu oameni, ci doar cu obiecte. Este o minte care, în calculele ei, poate emite păreri avizate despre orice, ajungând chiar să se creadă atotștiutoare. Și noi, creștini fiind, știm de unde vine și unde duce această atitudine. Este vechea înșelare în care diavolul l-a ademenit pe Adam, facându-l să creadă că poate ajunge la cunoașterea binelui și răului fără Dumnezeu. Aceasta este mândria pe care diavolul, „tatăl minciunii”, a reușit s-o insinueze în nenumărate moduri în sinea omului.

Această minte de metal, dezvoltată de lumea actuală, este cea mai nouă deghizare a minții demonice, și nu este ceva cu care noi, creștinii, nu ne-am mai confruntat până acum. Și fiecare generație de creștini, la vremea ei, a aflat modul potrivit de contracarare a acțiunii demonice care se impune cu forță asupra minții omenești.

Este deci datoria noastră să căutăm și să găsim modul de ieșire de sub acțiunea demonică. În cazul unora este renunțarea cu totul la mijloacele tehnologice moderne și revenirea la o viață mai apropiată de pământ și natură. În cazul altora tehnologia modernă este pusă sub un control foarte strict și contracarată prin multă rugăciune și inimă curată. Sunt multe moduri – sau arme – ale luptei creștine, dar un lucru este foarte clar: niciunul nu este fără sânge. Așa încât de fiecare dată când ne vom descoperi în minte structura metalică, să ne aducem aminte de mustrarea Apostolului: „nu ați luptat până la sânge”.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

Vreme de 45 de ani, statul român a fost un opozant fățiș și concret al Bisericii, luptând împotriva ei în mod agresiv, atât în vremea domniei rușilor lui Gheorgiu-Dej, cât și în vremea românilor lui Ceaușescu. În decursul acelei perioade, multe biserici au fost distruse, iar altele au fost mutate sau ascunse în spatele blocurilor. Multe mănăstiri au fost rase de pe fața pământului (ne amintim cu durere de Mănăstirea Văcărești), iar altele au fost transformate în azile de bătrâni. Cu mila lui Dumnezeu, după Revoluția din 1989 aceste nedreptăți rușinoase au început să fie îndreptate – mănăstirile sunt acum locuri de rugăciune și multe biserici s-au construit. Dar oroarea acestui gen de acțiuni mârșave împotriva sufletului creștin al neamului românesc ne-au rămas în suflete până în ziua de azi și poate până la sfârșit.

Dar nu am fi crezut niciodată că va veni vremea – și atât de repede – când aceste lucruri vor începe a se repeta, într-un mod parcă mai grotesc decât înainte. Vorbesc aici despre preconizata distrugere a unei comunități întregi – la Roșia Montană – împreună cu bisericile ei, unele dintre ele monumente din secolul XVIII. Despre această fațetă macabră a proiectului propus de guvern nici măcar nu se menționează, discutându-se mult mai abitir despre 300 de locuri de muncă și despre pâinea de la gura copiilor unor oameni cărora nu le mai pasă decât de ei înșiși și de prezentul lor.

Dar noi știm că cei care își distrug bisericile pentru a hrăni pântecele nu sunt demni de a se numi nu doar creștini, dar nici oameni. În occident bisericile și catedralele sunt goale pentru că din ele a pierit omul credincios. Cu toate acestea, nimeni nu a îndrăznit să le distrugă, ci le prezintă lumii ca muzee sau ca vestigii ale unei civilizații care acolo a pierit, dar care a fost precursoarea și fundamentul celei actuale.

Îndrăznesc să afirm că, propunând un asemnea proiect dezumanizant, Guvernul României se înscrie cu succes pe linia guvernelor care își prigonesc cetățenii, aflându-se luptător împotriva nu doar a oamenilor, dar și a lui Hristos, așa cum au făcut-o și comuniștii. Plănuind să distrugând fără nicio remușcare o întreagă comunitate, laolaltă cu bisericile, cimitirele, vestigiile antice și nu în cele din urmă, casele locuitorilor săi, Victor Ponta se poate considera un continuator de succes al politicii de “sistematizare” a lui Ceaușescu.

 

***

 

În cele ce urmează, vom încerca să prezentăm câteva din locașurile de cult care se vor afla, dacă proiectul se va derula, pe fundul bazinului de cianură. O parte din descrieri și imagini sunt preluate chiar de pe site-ul rosia-montana.ro, patronat chiar de RMGC (cei care astfel ne prezintă singuri cât de impresionante sunt monumentele pe care plănuiesc să le distrugă).

 

Biserica Ortodoxă cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”

Biserica Ortodoxă Veche a fost construită în 1781, alături de alte şase monumente religioase, ctitorite de un fost miner, pe numele său Mihail Gritta. Gritta a construit un turn înalt de 30 de metri prin care a mulţumit divinităţii pentru aurul găsit în subteran. Uşile împărăteşti sunt datate în 1780 şi reprezintă sunt cel mai important element mobiliar.

Biserica Greco-Catolică cu hramul “Pogorârea Sfântului Duh”

Biserica Greco-Catolică este amplasată tot în cartierul Orlea, în zona de sud a satului Roşia Montană. A fost ridicată la 1741, iar numele ei este legat de personalitatea protopopului greco-catolic Simeon Balint, tribun în oastea lui Avram Iancu şi prefect în timpul Revoluţiei de la 1848. Turnul ei este cel mai înalt din Munţii Apuseni. Farmecul acestei construcţii vine din stucatura de origine barocă de la 1741 şi din elementele decorative, aflate deasupra intrării în biserică. Interiorul este fascinant prin uşile împărăteşti aurite şi prin icoanele care sunt datate la 1817.

Biserica Romano-Catolică

Biserica Romano-Catolică a fost zidită în secolul XVIII şi reconstruită în 1866. Este amplasată pe dealul ce domină Piaţa Veche şi formează un grup unitar cu Biserica Unitariană şi cea Reformată. Printre valorile mobiliare deţinute de această biserică este icoana Maicii Domnului cu Pruncul, considerată a fi un dar al împărătesei Maria Tereza. Biserica este înconjurată de cimitir, care păstrează însemne şi construcţii funerare datate la mijlocul secolului XIX, aparţinând unor familii importante din Roşia Montană, de confesiuni şi etnii diferite

Biserica Reformată

Biserica Reformată, ctitorită după anul 1800, se deosebeşte de restul bisericilor din zonă prin turnul înalt de 12 m, care se finalizează în partea superioară cu un acoperiş piramidal.

Biserica Unitariană

Biserica Unitariană a fost construită în anul 1796, iar acoperişul său, elaborat în stil baroc, se înalţă la 24 de metri deasupra solului.

***

Se cuvine deci să ne întrebăm cum vom justifica față de copiii noștri faptul că ne-am apucat să le vindem trecutul și viitorul pe un pumn de arginți. Să ne ajute Dumnezeu să evităm vremurile în care națiunea română va îngropa urmele bimilenare ale civilizației creștine într-un bazin cu cianuri.

 

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro

Ne găsim uneori întrebându-ne de ce lumea este în forma pe care o vedem în jurul nostru. Dumnezeu putea crea lumea în nenumărate feluri, corespunzând diversității infinte a gândurilor sale. Dar a dorit să o creeze astfel, și Sfinții Părinți în numeroase rânduri și în cuvinte minunate au tâlcuit, sub inspirația Duhului Sfânt și conform cu știința vremii lor, frumusețea întru totul desăvârșită a gândurilor lui Dumnezeu.

Nu în știință stă secretul descoperiririi pentru rațiune a fundației lumii, ci în privirea lumii prin ochii lui Dumnezeu, adică prin ochii Creatorului. Aceasta este cauza pentru care “Hexaimeronul” Sfântului Vasile cel Mare este la fel de actual azi ca și atunci când marele capadocian l-a scris. El ne vorbește despre Dumnezeu care prin Cuvântul Său creează lumea întru lucrarea Duhului Sfânt. Această învățătură nu se va schimba niciodata și ea nu poate fi decât adâncită, așa cum au făcut-o toți părinții până la noi.

Dumnezeu a vrut ca în vremurile noastre atât de atee, știința – chiar și cea care luptă împotriva Lui – să descopere, pentru cei ce privesc duhovnicește, noi taine și sensuri prin care mintea se poate ridica la contemplarea rațiunilor nevăzute. Cum ne învăța părintele Stăniloae, lucrurile sunt plasticizări ale rațiunilor ce izvorăsc din Rațiunea divină (Logosul – Cuvântul), precum razele ce poartă lumina izvorăsc din soare. Natura creată se arată astfel ca o formă de existență a gândurilor lui Dumnezeu. De fapt, natura este gândul lui Dumnezeu.

 

***

 

Un astfel de exemplu este celula, sau mai bine zis, ideea de celulă. Știința a descoperit, în vremurile moderne, că toate ființele vii sunt compuse din celule. În funcție de complexitate, fiecare organism conține de la una până la mii de miliarde de celule. Iar celula, lăsând la o parte faptul că este o adevărată minune a tehnicii, imposibil de replicat tehnologic, ne dezvăluie numeroase – sau nenumărate – reflexe ale gândirii unitare a lui Dumnezeu.

Una dintre caracteristicile celulei este că ea nu există în afara unui organism. Separată de organism, celula moare. La fel, separat de Biserică, adică de Trupul lui Hristos, omul moare. Celula nu moare instantaneu, între separarea sa de organism și părăsirea ei de viață trece un anumit timp, astfel încât dacă este reintegrată în corp, ea poate supraviețui (este cazul, de exemplu, al transplantelor de organe). Dar procesul morții, altfel, este ireversibil: celula nu poate trăi fără organism, iar omul nu poate trăi fără Hristos.

De asemenea, se spune deseori că “familia este celula de bază a societății”, și nu poate fi decât adevărat. Familia este cea mai mică unitate socială, dar și religioasă. Uneori i se spune “biserică”, întrucât în ea se poate revela Dumnezeu cu harul său prin împărtășirea dragostei între soți și copii. Deci societatea umană este formată, în primul rând, din familii. La fel cum corpul omenesc este format din acești mici corpusculi care acționează independent dar se coordonează cu întregul, societatea este formată din familii.

Atunci când în organism pătrunde o boală, celulele reacționează. Unele dintre ele au exact acest scop: să înlăture “musafirii nepoftiți”, să apere celelalte celule. Nu reușesc întotdeauna, de multe ori organismul se îmbolnăvește. Câteodată boala este atât de puternică, încât afectează o mare parte din celule. Iar când acest lucru se întâmplă, organismul intră într-o stare nefastă, “de nerecunoscut”. Acest lucru se întâmplă și cu noi, fiind expuși tot timpul la tot felul de “boli”, sau “virusuri”, pe care în mod obișnuit le numim “ispite”. Aceste ispite pot lua forme “canceroase”, sau se pot constitui în adevărate atacuri sistematice, echivalente unor epidemii. De aceea, așa cum în cazul bolilor este datoria organismului să ia măsuri astfel încât celulele sale să nu se molipsească, la fel și în cazul nostru este datoria omului să se ferească de bolile duhovnicești. Și ne este cu atât mai ușor a rezista acestor boli cu cât suntem mai înconjurați de persoane sănătoase. De aceea căutăm tovărășia persoanelor de care ne simțim mai apropiați, care ne creează un sentiment de securitate, și fugim de tovărășia persoanelor pe care le suspectăm că ar putea să ne îmbolnăvească.

Dar cu celulele se petrece și un alt fenomen, care la noi pare nefiresc. Observăm că în cazul pătrunderii bolii în organism, celulele nu reacționează așa cum tindem să reacționăm noi, fugind din calea bolii. Ele nu fug din fața pericolului, altfel la orice răceală ne-am trezi fără sistem respirator. Dumnezeu a înzestrat celula cu dorința irezistibilă de a-și îndeplini menirea. Ea are o dârzenie care merge până la sacrificiu. Pentru ea nu există viață în afara slujirii pe care a primit-o de la Dumnezeu. Deși se ferește de boală (nedorind să se îmbolnăvească), celula nu renunță la îndeplinirea rolului ei, ascultând parcă sfatul pe care Domnul i l-a dat Sfântului Siluan Athonitul: “Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!” Ce bine ar fi dacă și noi am fi așa! Dacă am afla mai multă bucurie în împlinirea datoriei față de Dumnezeu și de semeni decât în “starea de bine” care este de fapt atât de efemeră!

 

Hristos a descoperit lumii, odată cu Sine, modul de existență al lui Dumnezeu. El a arătat omenirii că Dumnezeu nu este un zeu egoist, închistat în singurătatea sa, ci că El este Treime de persoane, și dragostea este astfel, în El și din El, capabilă de a fi împărtășită în mod personal. Acesta este de fapt motivul fundamental pentru care celula și organismul sunt chip al existenței Sfintei Treimi. Pentru că de fapt dragostea lui Dumnezeu este cea care leagă celulele formând un trup. Fără suflarea divină, fără cuvântul “Să fie om” care își produce efectele în continuare – și azi și în eternitate –, pământul nu se transformă în celule și nici celulele în organism. Doar ca manifestare a dragostei dumnezeiești este posibil ca pământul să se spiritualizeze și să se împărtășească de viață. Iar păcatul – păcatul lui Adam continuat de al nostru – nu face decât să despiritualizeze ființa umană și să individualizeze celulele, până în clipa când își produce efectul final: despărțirea sufletului de trup și divizarea trupului în miii de miliarde de celule care intră în procesul de reciclare (“Căci pământ ești și în pământ te vei întoarce…”).

Moaștele arată astfel că Duhul Sfânt, care “pătrunde și în oase”, cum spunea Sfântul Siluan Athonitul, poate face ca celulele să se împărtășească de viață și în lipsa sufletului din ele. Moaștele sunt trupuri moarte pe care Duhul Sfânt le face pline de celule vii, viind în virtutea împărtășirii lor de viața dumnezeiască. La fel, și noi suntem făpturi moarte (dacă ne lipsim de dragostea dumnezeiască), dar pe care Dumnezeu le viază prin împărtășirea cu El. Și cum acele celule ale trupului mort se unesc și nu mor în virtutea unității lor (pentru că împreună formeaza în continuare trupul sfântului respectiv), și noi, ca celule ale Trupului tainic al lui Hristos refuzăm să murim, viind prin împărtășirea cu Dumnezeu, dar numai împreună, unitar. Fără această unire a noastră în Hristos nu poate exista viață veșnică, pentru că dragostea produce o atracție irezistibilă, iar acesta este temeiul pentru care Biserica ne cheamă să ne altoim pe trupul ei. Celulele vor să fie moaște, vor să poată refuza întoarcerea în pământ.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro