Ne găsim uneori întrebându-ne de ce lumea este în forma pe care o vedem în jurul nostru. Dumnezeu putea crea lumea în nenumărate feluri, corespunzând diversității infinte a gândurilor sale. Dar a dorit să o creeze astfel, și Sfinții Părinți în numeroase rânduri și în cuvinte minunate au tâlcuit, sub inspirația Duhului Sfânt și conform cu știința vremii lor, frumusețea întru totul desăvârșită a gândurilor lui Dumnezeu.

Nu în știință stă secretul descoperiririi pentru rațiune a fundației lumii, ci în privirea lumii prin ochii lui Dumnezeu, adică prin ochii Creatorului. Aceasta este cauza pentru care “Hexaimeronul” Sfântului Vasile cel Mare este la fel de actual azi ca și atunci când marele capadocian l-a scris. El ne vorbește despre Dumnezeu care prin Cuvântul Său creează lumea întru lucrarea Duhului Sfânt. Această învățătură nu se va schimba niciodata și ea nu poate fi decât adâncită, așa cum au făcut-o toți părinții până la noi.

Dumnezeu a vrut ca în vremurile noastre atât de atee, știința – chiar și cea care luptă împotriva Lui – să descopere, pentru cei ce privesc duhovnicește, noi taine și sensuri prin care mintea se poate ridica la contemplarea rațiunilor nevăzute. Cum ne învăța părintele Stăniloae, lucrurile sunt plasticizări ale rațiunilor ce izvorăsc din Rațiunea divină (Logosul – Cuvântul), precum razele ce poartă lumina izvorăsc din soare. Natura creată se arată astfel ca o formă de existență a gândurilor lui Dumnezeu. De fapt, natura este gândul lui Dumnezeu.

 

***

 

Un astfel de exemplu este celula, sau mai bine zis, ideea de celulă. Știința a descoperit, în vremurile moderne, că toate ființele vii sunt compuse din celule. În funcție de complexitate, fiecare organism conține de la una până la mii de miliarde de celule. Iar celula, lăsând la o parte faptul că este o adevărată minune a tehnicii, imposibil de replicat tehnologic, ne dezvăluie numeroase – sau nenumărate – reflexe ale gândirii unitare a lui Dumnezeu.

Una dintre caracteristicile celulei este că ea nu există în afara unui organism. Separată de organism, celula moare. La fel, separat de Biserică, adică de Trupul lui Hristos, omul moare. Celula nu moare instantaneu, între separarea sa de organism și părăsirea ei de viață trece un anumit timp, astfel încât dacă este reintegrată în corp, ea poate supraviețui (este cazul, de exemplu, al transplantelor de organe). Dar procesul morții, altfel, este ireversibil: celula nu poate trăi fără organism, iar omul nu poate trăi fără Hristos.

De asemenea, se spune deseori că “familia este celula de bază a societății”, și nu poate fi decât adevărat. Familia este cea mai mică unitate socială, dar și religioasă. Uneori i se spune “biserică”, întrucât în ea se poate revela Dumnezeu cu harul său prin împărtășirea dragostei între soți și copii. Deci societatea umană este formată, în primul rând, din familii. La fel cum corpul omenesc este format din acești mici corpusculi care acționează independent dar se coordonează cu întregul, societatea este formată din familii.

Atunci când în organism pătrunde o boală, celulele reacționează. Unele dintre ele au exact acest scop: să înlăture “musafirii nepoftiți”, să apere celelalte celule. Nu reușesc întotdeauna, de multe ori organismul se îmbolnăvește. Câteodată boala este atât de puternică, încât afectează o mare parte din celule. Iar când acest lucru se întâmplă, organismul intră într-o stare nefastă, “de nerecunoscut”. Acest lucru se întâmplă și cu noi, fiind expuși tot timpul la tot felul de “boli”, sau “virusuri”, pe care în mod obișnuit le numim “ispite”. Aceste ispite pot lua forme “canceroase”, sau se pot constitui în adevărate atacuri sistematice, echivalente unor epidemii. De aceea, așa cum în cazul bolilor este datoria organismului să ia măsuri astfel încât celulele sale să nu se molipsească, la fel și în cazul nostru este datoria omului să se ferească de bolile duhovnicești. Și ne este cu atât mai ușor a rezista acestor boli cu cât suntem mai înconjurați de persoane sănătoase. De aceea căutăm tovărășia persoanelor de care ne simțim mai apropiați, care ne creează un sentiment de securitate, și fugim de tovărășia persoanelor pe care le suspectăm că ar putea să ne îmbolnăvească.

Dar cu celulele se petrece și un alt fenomen, care la noi pare nefiresc. Observăm că în cazul pătrunderii bolii în organism, celulele nu reacționează așa cum tindem să reacționăm noi, fugind din calea bolii. Ele nu fug din fața pericolului, altfel la orice răceală ne-am trezi fără sistem respirator. Dumnezeu a înzestrat celula cu dorința irezistibilă de a-și îndeplini menirea. Ea are o dârzenie care merge până la sacrificiu. Pentru ea nu există viață în afara slujirii pe care a primit-o de la Dumnezeu. Deși se ferește de boală (nedorind să se îmbolnăvească), celula nu renunță la îndeplinirea rolului ei, ascultând parcă sfatul pe care Domnul i l-a dat Sfântului Siluan Athonitul: “Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!” Ce bine ar fi dacă și noi am fi așa! Dacă am afla mai multă bucurie în împlinirea datoriei față de Dumnezeu și de semeni decât în “starea de bine” care este de fapt atât de efemeră!

 

Hristos a descoperit lumii, odată cu Sine, modul de existență al lui Dumnezeu. El a arătat omenirii că Dumnezeu nu este un zeu egoist, închistat în singurătatea sa, ci că El este Treime de persoane, și dragostea este astfel, în El și din El, capabilă de a fi împărtășită în mod personal. Acesta este de fapt motivul fundamental pentru care celula și organismul sunt chip al existenței Sfintei Treimi. Pentru că de fapt dragostea lui Dumnezeu este cea care leagă celulele formând un trup. Fără suflarea divină, fără cuvântul “Să fie om” care își produce efectele în continuare – și azi și în eternitate –, pământul nu se transformă în celule și nici celulele în organism. Doar ca manifestare a dragostei dumnezeiești este posibil ca pământul să se spiritualizeze și să se împărtășească de viață. Iar păcatul – păcatul lui Adam continuat de al nostru – nu face decât să despiritualizeze ființa umană și să individualizeze celulele, până în clipa când își produce efectul final: despărțirea sufletului de trup și divizarea trupului în miii de miliarde de celule care intră în procesul de reciclare (“Căci pământ ești și în pământ te vei întoarce…”).

Moaștele arată astfel că Duhul Sfânt, care “pătrunde și în oase”, cum spunea Sfântul Siluan Athonitul, poate face ca celulele să se împărtășească de viață și în lipsa sufletului din ele. Moaștele sunt trupuri moarte pe care Duhul Sfânt le face pline de celule vii, viind în virtutea împărtășirii lor de viața dumnezeiască. La fel, și noi suntem făpturi moarte (dacă ne lipsim de dragostea dumnezeiască), dar pe care Dumnezeu le viază prin împărtășirea cu El. Și cum acele celule ale trupului mort se unesc și nu mor în virtutea unității lor (pentru că împreună formeaza în continuare trupul sfântului respectiv), și noi, ca celule ale Trupului tainic al lui Hristos refuzăm să murim, viind prin împărtășirea cu Dumnezeu, dar numai împreună, unitar. Fără această unire a noastră în Hristos nu poate exista viață veșnică, pentru că dragostea produce o atracție irezistibilă, iar acesta este temeiul pentru care Biserica ne cheamă să ne altoim pe trupul ei. Celulele vor să fie moaște, vor să poată refuza întoarcerea în pământ.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro