Episodul umblării pe mare a Mântuitorului ne poate conduce la o serie de întrebări aparent absurde.

Ne putem întreba, astfel, ce s-ar fi întâmplat dacă, atunci când se afunda, Petru nu ar fi strigat către Mântuitorul? Ce s-ar fi întâmplat dacă frica l-ar fi paralizat cu desăvârșire și din gura lui n-ar fi ieșit acel strigăt scurt: „Doamne, scapă-mă!”. Oare Hristos l-ar fi scăpat și fără acel strigăt? Pe de o parte, suntem tentați să spunem că da, Mântuitorul l-ar fi scăpat, din moment ce El i-a zis: „Vino”. Dar la fel de bine ne putem întreba, în fapt, dacă Hristos i-ar mai fi dat voie să vină la El pe mare dacă ar fi știut că Petru s-ar fi afundat fără să strige după ajutor.

Desigur, nu putem cugeta astfel în realitate. Hristos este Adevărul și atunci când medităm la faptele Lui trebuie să înțelegem că avem de-a face cu Persoana dumnezeiască a Cuvântului, nu cu un om care își calculează faptele sau reacționează din instinct.

Dar privind totuși astfel, desprindem un lucru important: și anume acela că Hristos nu ne vrea „în siguranță”. Dacă ar fi dorit ca Petru să evite posibilitatea înecării, nu l-ar fi chemat la El. Ba poate ar fi potolit și furtuna, înainte să vină la ei. Dar făcând aceasta, l-ar fi privat pe Petru de una dintre cele mai importante experiențe din viața sa, aceea de a striga din tot sufletul, cu toată puterea existenței sale aflate în pragul dispariției, către Mântuitorul. Petru a strigat, în doar două cuvinte, către Mântuitorul ca și către Cel în care își punea nădejdea în clipa disperării sale. Petru ceruse, evident, ceva „peste măsură de mare”, cum se exprimă Sfântul Ioan Gură de Aur. Dar Mântuitorul s-a folosit de acest prilej pentru a-i transmite lui Petru, ca și nouă, o lecție importantă despre viața duhovnicească: cine vrea să meargă către Mântuitorul trebuie să fie dispus să se lase în mâinile Lui și să strige cu toată puterea atunci când va fi în pericol de moarte. Pentru că cei ce se angajează în această viață sunt într-un continuu pericol de moarte.

Chemarea lui Hristos se adresează tuturor. Cei ce sunt dispuși „să lepede grija cea lumească” vor putea merge către Mântuitorul fără a se afunda în valurile acestei mări tulburate care este viața pământească. Dar întrucât toți suntem păcătoși, „până la unul”, singura salvare va fi strigătul deznădăjduit către Mântuitorul. Cei care vor să fie „în siguranță” nu se vor aventura pe drumul spre mântuire. Cei pentru care siguranța bărcuței în care li se pare că stau va fi mai importantă decât dorul mântuirii, nu se vor aventura. Nu vor fi în pericol să se afunde în valuri, dar vor rămâne plutind în derivă având sentimentul înșelător al situației „călduțe”.

O altă întrebare, care scoate la lumină o caracteristică interesantă a firii umane, este una pe care o ridică chiar Sfântul Ioan Gură de Aur. Intrebarea este: dacă Hristos i-ar fi poruncit El lui Petru să meargă pe apă, Petru ar fi acceptat? Sfântul Ioan afirmă că nu, n-ar fi primit, pentru că nu avea atât de mare credință. Dar atunci când Petru are inițiativa, lucrul în sine i se prezintă într-o altă lumină. Așa este omul, așa suntem și noi de cele mai multe ori: atunci când nu avem inițiativa unui lucru, îl privim în altă lumină decât atunci când inițiativa ne aparține. De multe ori pe noi această atitudine ne duce la desconsiderarea lucrului în sine, ceea ce n-ar trebui să se întâmple unor oameni duhovnicești.

Gestul avântat al lui Petru arată multa lui dragoste. Și pentru marea sa dragoste, Hristos îi iartă puțina credință, adică momentul de ezitare. Așa cum chiar Mântuitorul a spus-o cu altă ocazie, celui ce iubește mult i se și iartă mult. De aceea din toate aceste gesturi ale lui Petru, care oscilează între dragoste și ezitare, culminând cu trădarea dinaintea răstignirii, putem învăța lecția esențială a vieții duhovnicești, cuprinsă chiar în întâmpinarea pe care le-o face Domnul celor din corabie: „Îndrăzniți, Eu sunt, nu vă temeți!”. Doar înarmându-se cu această îndrăzneală omul poate avea curajul de a încerca să meargă pe valurile tumultoase ale drumului pe care îl are de parcurs către Hristos, știind că, chiar de va ezita și se va afunda, Hristos va fi chiar lângă el, întinzându-i îndată mâna.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro