În trupul lui, rana se deschisese, prin loviturile de bici pe care le aplicau cu dibăcie băieții noștri. Eram acolo, nu aveam cum să nu fiu. Nu cred că lipsea vreunul – nu, nu avea cum să lipsească. Când îi pârâia carnea chiar mă gândeam dacă nu m-ar putea lăsa și pe mine să dau cu biciul ăla, măcar o dată.

Rana se deschisese. Nu ne-am putut abţine să nu ne uităm în ea. Cercetam cu atenție, doar-doar vom găsi dovada că ce zicea nu e o făcătură. Nu era însă nimic dumnezeiesc înăuntru. Doar sânge, vene, oase. Le-am mai văzut pe toate, de multe ori. În rana deschisă ne-am dat seama definitiv că nu e decât un om.

Erau unii care credeau că atunci când se va deschide rana, din ea va țâșni lumină, și aer proaspăt. Că din ea vor țâșni porumbei albi, ca acela care a stat deasupra lui la Iordan. A ieșit însă mult puroi. Nu sânge, nu, sângele era ascuns și curgea altfel. Din rana lui a ieșit ceva ciudat, ceva de un negru ireal, cum nu mai văzusem. Părea că în carnea lui se cuibărise însuși întunericul, însăși moartea. Și un miros îngrozitor, cum nu mai mirosise niciodată în lume. Rana lui nu, nu mirosea a sfințenie, ci a viclenie și lăcomie, a desfrâu, a ură și invidie, mirosea a crimă, a blasfemie. Rana lui mirosea a rău, parcă el fusese nu un profet, nu un drept, ci cel mai din urmă păcătos care a trăit pe pământ.

Și apoi l-am pus pe cruce, i-am bătut câteva piroane. Când m-am uitat la el, nu mai avea chip. Fața lui nu mai era față, mâinile lui nu mai erau mâini, picioarele lui nu mai erau picioare, nu mai avea nici trup. Era doar o putreziciune răstignită pe un lemn. Când s-a dat la o parte pielea, lumea întreagă a văzut cum colcăiau șerpii prin trupul lui.

Și apoi a murit și din rana lui a ieșit un întuneric cum nu s-a mai văzut. Întunericul a cuprins toată lumea, și a stăpânit-o cum nu mai fusese stăpânită niciodată.

… Și atunci am văzut, în întuneric am văzut. Întâi, era o sclipire, ca o stea, care venea din mijlocul crucii, și apoi a fost o lumină; și în lumină, când ea s-a întins peste tot, erau case de lumină, dealuri de lumină și oameni de lumină. În lumină mă uitam la mine și nu mă mai vedeam. Unde fusesem eu, era altul, care semăna cu mine dar nu eram eu. Nu, nu puteam să fiu chiar eu, aș fi știut.

Rana se deschisese. Eram la picioarele crucii, și pe cruce nu mai erau șerpi. Puroiul se scursese tot, acum nu mai era decât apă și sânge și lumină. Când a fost dusă în mormânt, lumina s-a dus și ea, cu tot cu rana ei, care rămăsese deschisă.

Rana este deschisă și astăzi, mai deschisă decât niciodată, nemaisemănând însă cu o rană, ci mai mult cu o fântână, sau mai mult cu un pântec. Nu mai este o rană a urii, este o rană a dragostei, iar întunericul care se ascunde sub ea este mai luminos decât soarele.

Acum este mult mai târziu, mai târziu ca niciodată, iar undeva, între timp, m-am întâlnit cu acela care nu eram eu. De fapt, eu însumi m-am transformat în cel care nu eram eu. Și mi-am dat seama că, de fapt, mi-am primit în dar adevăratul eu. Îmi eram străin mie, dar acum străinul m-a regăsit pe mine.

Rana se deschisese, și din ea am răsărit și eu.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.