Conchita Wurst este poate cel mai simptomatic simbol (sau cel mai simbolistic simptom) al realităţii europene actuale. Mai mult, este, din nefercire, imaginea pe care acest continent şi-a ales-o să-l reprezinte. Este un veritabil chip, adică icoană, a fiinţei europene moderne. Mă gândesc chiar că, dacă ar fi trăit pe vremea lui Lot, ar fi făcut parte din delegaţia cetăţenilor din Sodoma care cerea, desigur cu spirit civic şi egalitar, sodomizarea îngerilor.

La ora la care scriu aceste rânduri, chipul hâd al acestui simbol se proiectează prin televiziune în casele familiilor din întreaga Europă. Mai trist este că acesta este promovat chiar şi de însăşi televiziunea noastră naţională, aceasta punând şi ea umărul la şubrezirea continuă a înţelesului natural al familiei şi al omului în general.

Cum s-a ajuns aici? Istoria este bineînţeles lungă, şi are a face cu apariţia în occident a umanismului, consecinţă a dispariţiei Duhului Sfânt din Biserica de Apus, biserică-stat care şi-a transformat teologia într-o simplă speculaţie filosofică. Odată ce a eşuat în latura sa teologică, Biserica a fost uşor împinsă, în decursul veacurilor, la periferia preocupărilor reale ale omului. Odată cu apariţia modernităţii, după Revoluţia Franceză, dispariţia lui Dumnezeu din viaţa occidentală a avansat fără întrerupere până azi. În fapt, nu asistăm la nimic nou, nu suntem martori decât la acutizarea sau desăvârşirea ateizării societăţii occidentale, pentru care dreptul la egoism este fundamental mai important decât orice principiu moral.

În acest context, de ce ne grăbim să îmbrăţişăm „valorile europene”? Mai mult, de ce aceste „valori europene” ne sunt fâlfâite pe sub nas ca un fel de ideal uman suprem? Care sunt aceste trâmbiţate „valori europene” la măsura cărora ni se spune că suntem prea retrograzi în gândire să ne ridicăm? Pentru o minimă înţelegere, haideţi să le recapitulăm puţin: evident, homosexualitatea, fără de care nu mai poate fi imaginată nicio societate avansată; apoi, imediat, căsătoriile homosexuale – idealul social suprem. Avortul este un drept câştigat „cu sânge”. Manifestarea neîngrădită a sexualităţii – aici deja nu mai încape discuţie, de aceea este imperativ să adoptăm sexualizarea copiilor (mă iertaţi, „educaţia sanitară”). În curând vom avea ocazia să vorbim făţiş, să facem dezbateri şi schimb de opinii – „civilizat”, nu-i aşa? – pe tema legalizării pedofiliei şi a infanticidului (dacă pare exagerată această perspectivă, să ne gândim că Universitatea din Bucureşti a decis acordarea titlului de Doctor Honoris Causa lui Peter Singer, celebru promotor al avortului şi infanticidului).

Mai sunt şi alte valori? Desigur, entuziaştii pro-europeni se vor grăbi să indice: morala creştină, caritatea, arta europeană, justiţia socială etc. Desigur, acestea au murit de mult, în continentul Lumii Vechi la fel ca şi în Lumea Nouă. Nu mai sunt decât umbre şi, pe alocuri, enclave. Să nu ne amăgim: Hristos S-a întors în vest în catacombe. Dacă ne mai jucăm mult de-a „contextul european” şi la noi, putem să ne apucăm de pe acum de săpat propriile galerii.

Europa, pentru mine, se aseamănă tot mai mult cu personajul mitologic de la care îşi ia numele. Este fecioara răpită şi sedusă de Zeus care, în fond, o transformă într-una din amantele sale. Aşa e şi Europa astăzi: sedusă de urâciunea păcatului ambalat frumos şi mirosind a flori parfumate, precum taurul în care se deghizase Zeus.

În spatele ambalajului însă, în spatele cuvintelor reinventate şi a noului civismul „cavaleresc” european se află acelaşi conţinut străvechi, aceeaşi păcătoşenie grotescă, acelaşi ispititor care înveleşte absurdul în staniol strălucitor dar până la urmă subţire şi străveziu. Şi pare că acest „tată al minciunii” începe să lucreze în Europa din ce în ce mai făţiş, manifestându-şi influenţa şi puterea din ce în ce mai tiranic. Puterea şi influenţa lui nu se bazează însă decât pe păcat, pe păcătoşenia oamenilor, pe patimile lor pe care le speculează, cum a făcut întotdeauna.

În aceste condiţii, nu mi-e teamă să spun că mă oripilează orice naţiune – sau continent – care se îmbracă cu nonşalanţă în veşmântul păcatului – şi mai ales al desfranarii. Şi de aceea, cu tristeţe mă declar scârbit de Europa.

Paul Cocei

Articol publicat pe crestinortodox.ro.